Pe 12 aprilie, anul 65 d.Hr., soldați înarmați pătrund în vila lui Seneca din apropierea Romei. Ordinul împăratului este clar: filosoful trebuie să-și curme viața. Cel care îi aduce vestea lui Seneca, în semn de respect și prețuire, îi acordă răgazul de a-și pune viața și gândurile în ordine. În ultimele sale ore, Seneca îi scrie prietenului Lucilius o scrisoare de adio, un bilanț al unei vieți dedicate virtuții și gestionării puterii, dar și al compromisurilor făcute în slujba unui om care îi fusese elev, protejat și prieten: împăratul Nero.
Publicată în România la Editura Trei, în colecția Fiction Connection, Ultima după-amiază a lui Seneca este cea mai recentă carte a scriitoarei franceze, Marianne Jaeglé. Recompensată cu premiul literar Prix Orange du Livre în 2024 și cu Premiul Madeleine Daniélou în 2025, este povestea unui ideal trădat, a iluziilor pierdute și a confruntării dintre un spirit iubitor de dreptate și un tânăr conducător fără milă.
Timp de peste 12 ani, dintre care primii cinci păreau a fi înfloritori pentru Roma și pentru tânărul conducător dornic să își însușească cu modestie cele mai bune învățăminte pentru poporul său, Seneca l-a format, sfătuit și sprijinit pe cel care, devenit tiran, îi cere acum moartea. Eliberat de frica represaliilor, filosoful îndrăznește să spună adevărul despre cel pe care l-a crezut odinioară speranța Romei. Într-un moment de profundă introspecție, pune sub semnul întrebării natura puterii și își recunoaște propriile greșeli.
Prima întâlnire a lui Seneca cu cel care avea mai târziu să-i decidă destinul
„Trebuie să duc la palat vestea morții tale, m-a anunțat, cam fără tragere de inimă. Mi se pare că deslușesc, pe chipul lui contrariat, un soi de regret din pricina ordinului pe care mi-l aduce. Reputația mea dăinuie încă la Roma. Se spune despre mine că sunt un om de bine, la urma urmelor. În seara aceasta, așadar, voi fi mort. Am încuviințat. Într-un fel, e o veste bună”, își începe celebrul filosof scrisoarea din Ultima după-amiază a lui Seneca.
După opt ani de exil pe care Seneca i-a petrecut în sălbăticia insulei Corsica, Agrippina, cea de-a patra soție a împăratului Claudius, i-a obținut reîntoarcerea la Roma cu scopul de a-i deveni profesor fiului ei, Domitius. Seneca primește acest rol cu multă recunoștință pentru ajutorul oferit, dar nu fără o umbră de îngrijorare în contextul apropierii de putere și de consecințele acestui statut.
„Trebuia să-l învăț pe Domitius să ia cuvântul în public, iar pentru asta trebuia să-l învăț să raționeze. Pentru a vorbi cu justețe, Lucilius, trebuie să gândești cu justețe. Și pentru a gândi cu justețe, este necesar să îți pui de acord gândurile, vorbele și faptele. Astăzi, am convingerea intimă, Lucilius, că învățătura întregii noastre vieți s-ar putea rezuma la atât: o folosire potrivită a limbajului. Dacă omul ar învăța fie și numai asta în timpul vieții sale și tot ar putea spune că n-a trăit în zadar!”, mărturisea Seneca în epistola către Lucilius, prieten și guvernator al Siciliei, despre prima întâlnire cu cel care avea mai târziu să-i decidă destinul.
Textul dezvăluie și evenimente din anii următori în care tânărul ajunge, prin comploturile și crimele mamei, nu doar să intre în linie succesorală directă, ci chiar să devină cel care preia puterea și conducerea Imperiului Roman în urma morții lui Claudius.
Ultima după-amiază a lui Seneca, romanul transformării unui adolescent timid într-un asasin cu sânge rece
Mândru să fie parte din transformarea unui adolescent timid și timorat în fața necruțătoarei mame avide de putere într-un tânăr talentat, care nutrește empatie și echilibru în a lua decizii, Seneca simte că își îndeplinește nu doar rolul de mentor, ci și menirea.
„Am visat să fiu de folos Imperiului și iată-mă obținând rezultate nesperate. Am visat să avem un împărat înțelept și un Senat care să-și ia deciziile fără ură, fără teamă și fără mânie. Văd cum toate acestea se înfăptuiesc, puțin câte puțin, sub ochii mei. Ce om n-ar fi fost copleșit de mândrie? Mă socotesc, prin urmare, cel mai fericit dintre filosofi și cel mai norocos dintre oameni, prieten drag. În felul acesta ne lăsăm purtați de dorințele noastre, Lucilius, iar zeii ne conduc acolo unde vor ei. Iată de ce, atunci când îmi vine poftă să mă amuz pe seama unui nebun, n-am nevoie să caut prea departe. Mă privesc în oglindă și râd”, remarcă însă, în ultimele sale ore, strivit de tristețea de a fi asistat „orbit de strălucirea reușitei mele” la transformarea tânărului Domitius în Nero, un asasin cu sânge rece.
Pentru care Seneca, apropiat nu doar ca un învățător și consilier, ci „ca un tată”, ajunge să îi fie o oglindă care nu îi reflectă strălucirea, ci imaginea deformată de crime.
Marianne Jaeglé a fost dintotdeauna fascinată de Nero
„L-am lăsat pe Seneca să vorbească liber, ca și cum aș fi fost secretara lui. Romanul este rezultatul a ceea ce a binevoit să-mi povestească”, mărturisește scriitoarea franceză, Marianne Jaeglé. De ce a ales ea acest subiect aflăm la finalul cărții, unde scriitoarea mărturisește că Nero a interesat-o dintotdeauna. După ce a recitit biografia Néron, empereur des arts scrisă de Catherine Salles, ea s-a gândit la posibilitatea de a scrie despre acesta. Însă a decis să renunțe, considerând că subiectul este prea îndepărtat și, deopotrivă, amplu.
Dar după câteva zile, i-au venit în minte cuvintele lui Seneca: „Desigur, responsabilitatea mea este uriașă. Sunt mâhnit la gândul că voi rămâne în istorie drept acela care avea totul pentru a reuși, dar care a dat greș“. Acela a fost momentul în care a început povestea cărții Ultima după-amiază a lui Seneca.
„Am înțeles care era subiectul despre care puteam scrie. Nu era vorba despre Nero, ci despre confruntarea dintre el și cel care se străduise să-l crească (în toate sensurile cuvântului)”, notează autoarea, pentru care scrisul, asemeni filosofului Seneca, este un mod de a fi, de a-și așeza zilnic gândurile în ordine și de a reflecta asupra vieții.
„Nu știu ce gândesc decât scriind”
Într-un interviu oferit publicației L’Inventoire, scriitoarea franceză spune: „Scriu tot timpul fără să am un proiect, e parte a igienei de viață, adică nu știu ce gândesc decât scriind. Mă curăț astfel de visele din noaptea trecută, de ziua precedentă, scriind ceea ce mi-a trecut prin minte”, de mână, în caiete format mic. Își urmează acest ritual negreșit, în fiecare dimineață, după ceai și meditație și consideră că aceste caiete de notițe sunt ca o grădină.
„Merg acolo zilnic să mai scurm puțin pământul, să văd ce răsare. Uneori nu răsare nimic concret perioade lungi de timp, dar nu contează. Știu că face parte din proces și continui să ar. Sau să însămânțez. Uneori îmi amintesc de ce am scris cu săptămâni înainte și îmi spun: pot exploata lucrul acela și atunci mă întorc în caiet…”. Așa se poate naște, în opinia ei, și un posibil subiect pentru o viitoare carte.
Scriitoare, speaker și profesor de arta scrierii la diferite ateliere și conferințe, Marianne Jaeglé a debutat cu volumul de nuvele Un instant dans la vie de Léonard de Vinci. Pentru al doilea roman, Vincent qu’on assassine, a fost, de asemenea, recompensată cu numeroase premii.
Cum ne poți susține
! IMPORTANT ! Dacă dorești să susții mica echipă de la anaarecarti.ro, cumpără cărțile care te interesează prin intermediul blogului nostru. Vei găsi în articolele noastre linkuri către diferite librării online. Poate fi orice carte, nu e musai să fie din cele prezentate pe blog.
Dacă o faci, pe tine nu te costă nimic în plus. Însă mie și lui Oliver gestul tău de gentilețe ne aduce un mic comision care ne ajută să facem mai departe lucrul la care ne pricepem cel mai bine – să-ți vorbim despre cărți. Dar, mai ales, ne aduce bucuria de a vedea că, deși ne desparte un ecran, ești alături de noi și ne înțelegi și apreciezi eforturile noastre de zi cu zi de a rămâne cel mai pătimaș blog de carte din România. Și, desigur, blogul tău preferat 🥰❤!