“Un cititor în Pădurea din Oglindă”, aka Alberto Manguel, este… din gașca mea. Din tribul meu.
Nu a fost nevoie de prea multe cuvinte între mine și Alberto Manguel ca să-mi dau seama că ne aflăm la începutul unei prietenii pe viață 🙂 .
Cele 39 de eseuri care compun volumul “Un cititor în Pădurea din Oglindă”, apărut la Editura Trei în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, explorează arta cititului și a scrisului, identitatea pe care ne-o oferă literatura, legăturile dintre politică și cărți și dintre cărți și lumea fizică.
Însă dincolo de toate aceste elemente, punctate în textul de promovare al editurii, rândurile lui Alberto Manguel sunt scrise, după părerea mea, în acea limbă secretă, pe care o cunoaștem numai noi, iubitorii de cărți. Pe drumul urmat de el în cele aproape 500 de pagini – prin biblioteci, printre titluri celebre (sau nu), printre scriitori de care am auzit (sau nu prea) – pășim, de fapt, noi toți și toate atunci când ne refugiem seara târziu, în liniștea cărții de pe noptieră.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI
Subiectul acestei cărți, ca de altfel subiectul aproape tuturor celorlalte cărți ale mele, este cititul, cea mai specific umană dintre toate activitățile creatoare. Cred că suntem, în miezul ființei noastre, animale cititoare și că arta lecturii, în accepțiunea ei cea mai largă, ne definește ca specie.
Venim pe lume având ca scop să găsim narativul în tot ce ne-nconjoară: în peisaj, pe cer, pe chipurile celorlalți și, bineînțeles, în imaginile și în cuvintele pe care specia noastră le creează.
Ne citim propriile vieți și pe ale celorlalți, citim societățile în care trăim și pe cele ce se află dincolo de granițele noastre, citim imagini și clădiri, citim ceea ce se găsește între copertele unei cărți. Acest ultim gest este esențial. Pentru mine, cuvintele aflate pe o pagină oferă coerență lumii.
Alberto Manguel
Că m-am îndrăgostit de Alberto Manguel de la primele pagini este puțin spus. Nici măcar faptul că fiecare eseu al său este prefațat de un citat din Alice în Țara Minunilor sau în Țara din Oglindă nu mă deranjează – dacă ne citești de ceva vreme atunci știi deja că Alice nu e chiar personajul meu preferat.
Însa, pe măsură ce parcurg cartea lui Alberto – cu țârâita, câteva pagini pe săptămână, căci deja mă îngrozesc la gândul punctului final -, deci pe măsură ce-o savurez, realizez că de dragul lui este foarte foarte posibil ca în curând să redeschid Alice în Țara Minunilor.
Ceea ce, sincer!, nu aș fi crezut că ar mai putea fi posibil în această viață!
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI
Cum promovează editura Trei volumul “Un cititor în Pădurea din Oglindă
O călătorie intimă și emoționantă prin lumea cărților
„O meditație asupra artei de a citi.” – The New Yorker
Împărtășindu-ne experiențele sale de cititor, cu un stil care se remarcă prin umor fin și erudiție, Alberto Manguel susține în această excelentă culegere de eseuri că lectura, în sensul său cel mai larg, definește specia noastră. Citirea propriilor vieți și a celorlalți, citirea societăților în care trăim și a celor care se află dincolo de granițele noastre, citirea lumilor care se află între copertele unei cărți sunt esența acestui volum.
„[În aceste eseuri]… Manguel ne amintește comunitatea la care aderăm de fiecare dată când deschidem o carte, fie că este una nouă sau un volum prețuit din tinerețea noastră.” – Publishers Weekly
Cine este Alberto Manguel
Alberto Manguel (născut în 1948 la Buenos Aires) este un scriitor, traducător și editor argentinian. La 16 ani, în timp ce lucra la Librăria Pygmalion din Buenos Aires, l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges, cu care a legat o prietenie aparte, citindu-i vreme de patru ani (Borges era deja orb).
Manguel este autorul a numeroase cărți, precum The Dictionary of Imaginary Places (scrisă împreună cu Gianni Guadalupi în 1980), Istoria lecturii (1996), Biblioteca nopții (2006), Homer’s Iliada and Odyssey: A Biography (2008) și romanul News From a Foreign Country Came (1991).
Manguel crede în importanța cărții în societățile scrisului în care, în ultima vreme, actul intelectual și-a pierdut cea mai mare parte din prestigiu. Bibliotecile („rezervoarele memoriei colective”) ar trebui să fie simbolul nostru esențial, nu băncile.
