După ce la vârsta de 19 ani a trăit prima dramă a vieţii sale, deoarece iubita sa, de care era îndrăgostit nebuneşte, a murit, scriitorul Tudor Arghezi avea să întâlnească marea dragoste.
Tudor Arghezi (pe numele său de naştere Ion Nae Theodorescu) s-a căsătorit cu bucovineanca Paraschiva Burda la 5 noiembrie 1915, iar viaţa alături de ea a fost o adevărată împlinire.
Conform Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bobică sau Bobiţă era numele de alint al soţiei sale, poreclă inspirată de capoatele cu picăţele pe care obişnuia să le poarte. Îşi mai ziceau unul altuia Puică. Cei din jurul lor au supranumit-o pe Paraschiva – Regina Cireşilor datorită numărului mare de pomi pe care i-a plantat la Mărţişor, scrie Adevărul.
Calmul, dragostea, înţelegerea şi chiar şi spiritul ei gospodăresc l-au ajutat pe Arghezi să devină un maestru. S-au iubit nespus, s-au respectat şi s-au sprijinit în cele mai grele momente. Paraschiva a ştiut să fie omul bun la toate, iar opera ei, aşa cum mărturisea poetul, a fost casa de la Mărţişor.
Te rog să notezi că datorez în mare măsură acestei căsnicii solide faptul că am putut să lucrez aşa cum am lucrat. (…) Paraschiva a fost cu mine întotdeauna un frate bun, o soră bună. La puşcărie, în libertate, pretutindeni. Îi datorez multă recunoştinţă. Foarte devotată. De altfel, dacă n-aş fi avut anturajul şi atenţiile ei, n-aş fi putut lucra. Aşa că e o colaboratoare adevărată şi strâns legată de… literatura mea.
Tudor Arghezi, „Gazeta literară“, 1961
O femeie „de-o cinste sufletească demnă de legendă“
Paraschiva era o gospodină desăvârşită. Când au început construirea casei din apropierea Văcăreştiului, ea se îngrijea de cei care veneau să lucreze. În plus, ţinea şi socoteala materialelor. „Nimeni nu putea s-o fure nici măcar cu un cui“, povestea fiul lor, Baruţu.
Ea era pe schele cu dulgherii. Ea îngrijea de căpriţe şi de celelalte animale. Ea făcea o ciorbă minunată, apreciată de Arghezi ca fiind mai preţioasă decât toată literatura lui. După cum avea să scrie mai târziu fiul lor cel mic, Baruţu, Paraschiva era o femeie „dârză, bună, iute la fire, răzbătătoare, de-o cinste sufletească demnă de legendă“ care credea în puterea dragostei. Ea spunea mereu: „Dacă nu pui dragoste în tot ce faci, nu pot ieşi lucruri bune!“.
Baruţu Arghezi a venit în România după 1990 şi a mers direct la Mărţişor, însoţit de prieteni. Relatarea aparţine Eugeniei Oprescu, muzeograf pensionat, şi apare în volumul „Antologie literară a cenaclului şi a revistei Mărţişor“, coordonator literar profesor Petre Nicolescu, şi în „MNLR 60 de ani“:
Cel mai mult a rămas în faţa unei fotografii care o înfăţişa pe mama Paraschiva alături de o căpriţă – «Mama era o femeie extraordinară… când mulgea caprele, le cânta». La plecare, cineva din grup i-a spus să-şi scuture praful de pe haină. «Nu, nu! E praf din podul copilăriei mele!».
„Tata a murit de dorul măicuţii noastre“
La 14 iulie 1967 a fost momentul despărţirii de marele Tudor Arghezi. Cu un an înainte, pe 29 iunie 1966, închidea ochii Paraschiva, „soţia, sora, iubita şi prietena lui de-o viaţă“. Alături de ea, în cei 50 de ani de căsnicie, Arghezi a construit o casă, o familie, şi-a cizelat talentul de a potrivi cuvinte şi a produs nenumărate nestemate literare. „Tata a murit de dorul măicuţii noastre…“, avea să spună fiul scriitorului, Baruţu Arghezi.
După moartea Paraschivei, Arghezi a scris versuri dedicate ei. A scris până la momentul final, iar ultimele două versuri aşternute pe o bucată de hârtie au fost ca o presimţire:
„Mă chemi din depărtare şi te-ascult,
N-am să te fac, pierduto, să mă aştepţi prea mult“.
Înmormântarea a avut loc în grădina Mărţişorului. Aceasta a fost dorinţa lui, să rămână în acest pământ, alături de casa în care a scris atâtea versuri nemuritoare. Astăzi, la Casa Memorială, vizitatorii se opresc în dreptul crucilor masive de piatră, se închină şi trimit un gând de mulţumire către gazdele de odinioară ale Mărţişorului.
Tudor şi Paraschiva Arghezi au avut doi copii, născuţi la Bucureşti. Domnica Theodorescu a venit pe lume la 10 decembrie 1924. Şi-a căpătat porecla Mitzura după ce Arghezi a citit într-un dicţionar japonez că Mitzura înseamnă rază de soare. La 28 decembrie 1925 s-a născut Iosif Theodorescu (Baruţu). După moartea părinţilor, Mitzura s-a ocupat de casa copilăriei care, în 1974, a devenit muzeu, respectând astfel dorinţa testamentară a lui Tudor Arghezi.
