De două ori a pus pe foc Nikolai Gogol manuscrisul romanului „Suflete moarte”, fiind ferm convins că diavolii îi inspiraseră creaţia. Gogol suferea atunci de o puternică depresie. Desigur, mulţi dintre contemporanii săi l-au considerat nebun.
Romanul „Suflete moarte“, publicat pentru prima data în anul 1842, stârneşte multă vâlvă la Moscova şi este privit ca fiind marele clasic al prozei ruseşti.
Romanul reuşeşte să surprindă atât prin subiectul său, cât şi prin istoria sa atipică. Este alcătuit din două volume rezultate din truda de 17 ani a autorului, munca la primul volum începând în anul 1836, iar scrierea celui de-al doilea – în 1840. Cu toate acestea, Gogol şi-a încredinţat flăcărilor manuscrisul celui de-al doilea volum, care după toate aparenţele fusese finalizat, reluând scrierea unei alte variante a acestuia în 1848, informează Adevărul.
Trei ani mai târziu lucrarea este terminată şi pregătită pentru tipar, efort zadarnic dacă ţinem cont de faptul că în 1852 autorul îşi transformă pentru a doua oară manuscrisul în scum. Nefinalizate şi cu anumite lipsuri în interiorul textului, capitolele volumului al doilea au fost publicate pentru prima oară în 1855 sub titlul de „Scrierile lui Gogol găsite după moartea autorului“.
„Suflete moarte“: ce înseamnă să fii mort înainte de a muri
În prima parte, Gogol le dezvăluie cititorilor o imagine cuprinzătoare a sistemului social bolnav din Rusia după războiul din 1812.
În Imperiul Rus, înainte de emanciparea ţăranilor din 1861, proprietarii aveau dreptul să deţină iobagi care să le cultive pământul. Aceştia erau consideraţi o proprietate şi puteau fi cumpăraţi, vânduţi sau ipotecaţi ca orice alt sclav. Pentru a contabiliza iobagii, şi oamenii în general, se folosea termenul „suflet“. Chiar dacă, la prima vedere, titlul este inspirat din faptul că „sufletele“ erau contabilizate în registrul de proprietate, chiar şi după moartea lor, cei mai mulţi critici au căzut de acord că Gogol a încercat, înainte de toate, să arate ce înseamnă să fii mort înainte de a muri. Căci toate personajele romanului său par putrede în interior. Oameni în care mai rezidă doar viaţa biologică, cea spirituală fiind apusă de mult.
Gogol, un elev mediocru şi un mare scriitor
În localitatea Sorocinţii Mari din Rusia s-a născut pe 1 aprilie 1809 Nikolai Vasilievici, primul copil al lui Vasili Ianovski-Gogol şi al Mariei Ivanovna. El şi fratele lui mai mic, Ivan, au fost prieteni nedespărţiţi, până la moartea celui din urmă. Tristul eveniment a reprezentat pentru tânărul Nikolai o lovitură profundă. Şcoala şi jocurile i se păreau inutile, totul era golit de sens.
Gogol a fost un elev mediocru, care nu a ieşit în evidenţă. Publica uneori câte o povestire sau o scurtă piesă de teatru în revista şcolii. Erau scurtele lui clipe de glorie, momente rare în care copilul cu ochi trişti învăţa să zâmbească. Spunea peste mulţi ani: „Există un râs care aparţine celor mai profunde emoţii şi care nu se confundă cu tremurul sarcastic al unui petrecăreţ notoriu.“ Gogol a cunoscut acest fel de râs.
Prietenia cu Puşkin îi dă speranţă
În anul 1828, la doar 19 ani, reuşeşte să publice un poem romantic: „Hans Kuchelgarten“. Această creaţie timpurie nu găseşte ecou nicăieri. Puţinele recenzii sunt total defavorabile, chiar ironice. Dezamăgit, Gogol distruge o parte din exemplarele tipărite, un obicei nefast care îl va însoţi mereu.
La începutul anului 1831, la o serată, Gogol face cunoştinţă cu Puşkin şi este încântat de cultura şi forţa creatoare ale acestuia. Este momentul formării unei prietenii care va dura şase ani, până la moartea lui Puşkin, survenită în 1837. Acesta din urmă nu ezită să-l încurajeze pe tânărul său prieten să încerce a scrie în continuare. Roadele se văd destul de repede. În toamna aceluiaşi an, Gogol publică prima parte a scrierii care îl propulsează printre marile speranţe literare ruse, „Serile în cătunul de lângă Dikanka“.
Nikolai Gogol nu a fost niciodată căsătorit şi nu se cunoaşte vreun amănunt legat de existenţa unei relaţii în viaţa lui. A fost deseori criticat că personajele feminine din opera sa sunt şterse, lipsite de personalitate.
Singurul moment în care Gogol a dat senzaţia că iubeşte o femeie a fost în 1850. În vârstă de 41 de ani, a cerut-o în căsătorie pe contesa Anna Vielgorskaia, dar a fost refuzat.
Sfârşitul teribil al lui Gogol
Din 1846 până în 1852, anul morţii sale, Gogol a trecut printr-o perioadă extrem de dificilă. Ajunsese să sufere de o depresie profundă. În vremea aceea, tratamentul psihiatric era rudimentar, iar duhovnicul său, Părintele Matei, nu a ştiut să îl înţeleagă. A confundat boala psihică cu păcatul şi a tratat-o ca atare.
Cu două săptămâni înaintea sfârşitului său, Gogol a început un post istovitor. Mânca foarte rar şi foarte puţin şi nu dormea aproape deloc. Slugile sale au chemat speriate medicul în momentul în care a petrecut fără hrană şi fără somn 48 de ore, stând în genunchi în faţa icoanelor.
Epuizarea fizică şi psihică şi-a pus amprenta asupra sa, iar cu nouă zile înainte de a muri a ars manuscrisul părţii a doua din „Suflete moarte“, crezând că scrierile sale i-au fost inspirate de demoni. Totul se încheie pe 21 februarie 1852. La doar 41 de ani, Gogol moare, lăsând în urmă o operă magistrală, încheiată prematur. Un participant la înmormântarea lui relata că un trecător a întrebat a cui este înmormântarea şi un student i- a răspuns: „A lui Gogol! Iar noi toţi îi suntem rude de sânge şi cu noi este toată Rusia!“
