„Femei, viață, libertate!” este strigătul care se aude de câteva săptămâni pe străzile din Iran. Deşi poliţia răspunde cu brutalitate, mii de persoane continuă să protesteze după moartea Mahsei Amini, o iraniancă de 22 de ani care se afla în custodia poliției moralității.
O lume întreagă pare că mă desparte de imaginile pe care le urmăresc pe Internet cu femeile care îşi ard în public vălul islamic şi îşi despletesc părul pentru a-l tunde cu zâmbetul pe buze. O prăpastie parcă de netrecut se aşterne între mine şi tinerele care sunt reţinute şi bătute (uneori, până îşi dau ultima suflare) pentru că ţinuta lor contravine codurilor vestimentare islamice obligatorii pentru femei în Iran.
Dar parcă tocmai în ciuda tuturor diferenţelor dintre noi, am avut în urmă cu mai mulţi ani o perioadă în care lecturile mele le erau dedicate lor. Acestor femei care au trăit experienţe cutremurătoare în cele mai tradiţionaliste şi conservatoare zone de pe Glob. Câteva dintre cele care au supravieţuit au reuşit să le transmită lumii sub forma unor cărţi. În alte cazuri, cei care le spun poveştile sunt bărbaţi – soţii lor, taţii, fiii sau doar martori ai unor orori care nu aveau cum să-i lase indiferenţi.
Astfel, aceste femei acoperite din cap până în picioare şi tăcute până la graniţa muţeniei au căpătat pentru mine chip şi voce. Revolutia femeilor din Iran mi le-a readus în memorie, prin urmare le-am scos din rafturi poveştile pentru a le rasfoi iar şi pentru a-ţi vorbi şi tie de ele.
Revoluţia femeilor din Iran: Lista mea… & lista voastră
Dacă şi tu ai astfel de lecturi la activ, ajută-mă să-mi completez lista! Scrie-mi într-un comentariu pe pagina de facebook sau aici, pe blog, despre cartea/cărţile pe care le-ai citit cu un subiect asemănător, iar eu voi face continuu update-uri la acest material.
Pentru că eu chiar cred că, tot adunând şi împletind aceste poveşti la un loc, indiferent că avem de-a face cu romane (auto)biografice sau cu istorii care doar se inspiră din realitate, glasul femeilor oprimate din lumea asta se va auzi din ce în ce mai tare!
„Citind Lolita în Teheran” de Azar Nafisi
Revoluţia femeilor din Iran nu numai că m-a determinat s-o scot din raft pentru articolul de faţă, dar am şi dus-o în dormitor, pe noptieră, pentru că am de gând s-o recitesc.
Romanul biografic „Citind Lolita în Teheran” este un bestseller, dar eu recunosc că am strâmbat din nas când i-am văzut titlul prima oară. Şi aceasta pentru că, aşa cum am mai spus-o pe blogul nostru, „Lolita” este unul dintre marile regrete ale vieţii mele de cititoare. În sensul că voi regreta de-a pururi că am deschis (şi nu l-am închis imediat!) romanul lui Vladimir Nabokov.
Însa Lolita din Teheran m-a cucerit!
În Republica Islamică Iran, profesoara Azar Nafisi, autoarea romanului, decide să organizeze acasă la ea un club literar, în cadrul căruia va dezbate împreuna cu şapte studente, alese pe sprânceană, romanele unora dintre cei mai importanţi autori occidentali din toate timpurile. Desigur, inclusiv Lolita lui Nabokov…
Studentă într-unul dintre cele mai represive regimuri ale lumii
Studentele au, la rândul lor, o viaţă de roman. Un roman cumplit, care te infioară, pentru că tinerele care-şi dau jos la uşa lui Azar Nafisi vălul tradiţional se întorc după fiecare ora luminoasă petrecută cu profesoara lor în întunericul unuia dintre cele mai represive regimuri ale lumii.
Informaţii teribile despre tratamentul strict de care au parte acasă, din partea familiilor lor tradiţionale, se amestecă cu opiniile lor pline de gingăşie despre romanele lui Jane Austen sau Henry James. Experienţe cumplite trăite de unele dintre ele în inchisorile politice ies la iveală printre analizele literare la care îi supun pe F. Scott Fitzgerald sau pe Nabokov.
La finalul volumului, autoarea a trecut şi bibliografia obligatorie pentru a o înţelege pe Lolita din Teheran la adevărata ei valoare. Practic, toate operele pe care profesoara şi studentele ei le citesc şi le discută în acea ora săptămânală de… normalitate. La aproape 15 ani distanţă de când am deschis acest titlu prima oară, mă aştept ca experienţa mea de cititoare să schimbe felul în care mă raportez la el, pentru ca între timp am bifat cam aproape toate cărtile de pe listă.
Ce nu s-a schimbat însă absolut deloc este revolta mea în faţa modului în care femeile sunt tratate şi azi în unele zone ale lumii. Cu oroarea nu te obişnuieşti niciodată.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
„Arsă de vie” de Suad
În 2005, editura Rao publica o serie de cărţi-document, în fapt biografiile reale ale unor tinere care au supravieţuit unor experienţe crâncene.
Suad este o tânără din Cisiordania care, după cum spune şi titlul volumului, a fost arsă de vie de propriile ei rude. Păcatul ei? A rămas însărcinată la vârsta de 17 ani, dezonorându-şi astfel părinţii. Este climaxul unei vieţi de iad (sau al unui iad de viaţă). Până în acel moment, Suad cunoscuse umiliri îngrozitoare, bătăi care au lăsat-o leşinată, pedepse pline de imaginaţie care i-au fost administrate pe rând de toţi membrii familiei.
În timp ce ţie detaliile uneori extrem de grafice aproape că îţi întorc stomacul pe dos, în lumea tradiţională din care face parte Suad ele alcătuiesc viaţa de zi cu zi a unei fete. A oricărei fete.
Cu ani în urmă am întîlnit fete care veneau de departe, ca şi mine. O tînără care nu mai avea picioare, agresată de doi vecini care au legat-o şi au aruncat-o sub tren. O alta pe care tatăl şi fratele ei au vrut să o ucidă cu lovituri de cuţit şi pe care au aruncat-o într-o pubelă. O alta pe care mama şi fraţii ei au aruncat-o pe fereastră: este paralizată. Şi celelalte despre care nu se vorbeşte, care au fost găsite prea tîrziu, moarte. Cele care au reuşit să fugă, dar au fost prinse în străinătate: sînt moarte. Cele care au putut scăpa la timp şi se ascund, cu sau fără copii, virgine sau mame. N-am întîlnit o femeie arsă ca mine – nu au supravieţuit.
Suad
Suad nu şi-a dezvăluit niciodată identitatea
Suad a fost salvată de o fundaţie umanitară care a reuşit s-o transfere în Franţa. Aici a primit toate îngrijirile medicale posibile, şi-a revenit, s-a pus pe picioare, a acordat interviuri şi a scris (cu ajutorul autoarei Marie-Thérèse Cuny) această carte.
La vremea apariţiei, volumul a născut controverse uriaşe, fiind analizat şi disecat pe toate părţile, nu puţine fiind vocile care au acuzat-o de exagerări pe Suad. Respectând dreptul la opinie al tuturor, eu îţi spun cu toată sinceritatea că pe mine discuţiile de acest gen m-au lăsat complet indiferentă pentru că mi s-au părut că ratau esenţialul.
Pe coperta patru a cărţii, e publicată şi fotografia lui Suad. Chipul femeii este acoperit de o mască. Şi aceasta pentru că, deşi la adăpostul unei democraţii care i-a oferit ocazia să-si spună public povestea, Suad nu şi-a găsit şi curajul de a-şi dezvălui identitatea. Din câte ştiu, nu a făcut-o niciodată.
Eu mă ascund şi acum, nu-mi pot spune numele, nu-mi pot arăta chipul. Nu pot decît să vorbesc – este singura armă pe care o am.
Suad
Cumva “detaliul” acesta mie mi se pare mult mai important decât orice discuţie despre posibilele exagerări ale lui Suad.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
“Măritată cu forţa” de Leila
Face parte din aceeaşi serie de cărţi document publicată de editura Rao şi este scrisă tot în colaborare cu Marie-Thérèse Cuny.
Spre deosebire de Suad, Leila provine dintr-o familie de imigranţi marocani din Franţa. Şi cam aici se opresc deosebirile dintre cele două tinere şi încep asemănările.
Corpul femeii este un păcat din naştere, o fată nu există cu adevărat în ochii tatălui său decât ca servitoare în casă, prizonieră în camera ei şi cadou împachetat în virginitate pentru bărbatul pe care îl va fi ales.
Leila
Crescută în tradiţia musulmană, Leila îşi petrece copilăria slujindu-şi părinţii şi fraţii doar pentru a ajunge, la adolescenţă, să-şi slujească soţul. La vârsta de 15 ani, fata care nici măcar nu apucase să viseze este măritată cu forţa cu un bărbat pe care nu-l cunoaşte şi nu-l iubeşte, care are dublul vârstei ei şi care nu-şi doreşte de la acest mariaj decât obţinerea cetăţeniei franceze. Faptul că i se furnizează “la pachet” şi o sclavă nu este decât un bonus.
Chinurile prin care trece Leila încercând să se salveze din această căsnicie devin, la un moment dat, aproape imposibil de citit. Am strâns din dinţi şi din ochi, mi s-au strâns inima şi stomacul, dar am rezistat acolo, cu cartea în braţe, gândindu-mă că măcar atât pot face pentru această tânără… Să-i ascult povestea până la capăt.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
„Splendida cetate a celor o mie de sori” de Khaled Hosseini
Despre sfâşietoarea carte a lui Khaled Hosseini mi-am spus părerea pe larg AICI.
Plasate în Afganistan, faptele descrise în „Splendida cetate a celor o mie de sori”nu sunt mai puţin reale sau mai puţin cutremurătoare în comparaţie cu tratamentul de care au parte femeile în ţara vecină, Iran, despre care se discută atât de mult astăzi.
Personajele principale ale romanului sunt două tinere extrem de diferite, provenind din familii aflate la mare distanţă pe un imaginar lanţ financiar şi cultural, dar pe care viaţa le aduce împreună. Măritate cu acelaşi nenorocit din Kabul, un cizmar mult mai bătrân, Mariam şi Laila vor transforma relaţia de rivalitate şi chiar duşmănie dintre ele într-o alianţă de prietenie cu un unic scop: supravieţuirea! Şi în faţa torturii (fizice şi psihice) la care sunt supuse de propriul soţ, şi în faţa războiului care nu-şi alege niciodată victimele.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
“Fructul interzis” de Nedjma
Având ca subtitlu “Romanul erotic al unei femei în lumea arabă”, cartea poate fi citită bine mersi strict în această cheie pentru că detaliile sunt mai mult decât suficiente şi extrem de explicite. Iar limbajul, pe măsura (jur, nici nu mă pot gândi ce-a fost pe capul bietului traducător 🙂 !).
Însa abia astăzi, când iranianca Mahsa Amini a murit pentru că a îndrăznit să poarte o pereche de pantaloni prea strâmţi, cred că putem să înţelegem cu adevărat de cât curaj a dat dovadă marocanca Nedjma atunci când a încălcat toate tabuurile şi a vorbit deschis despre sexualitatea femeii în lumea arabă.
Crescută într-o familie tradiţională, în care educaţia consta într-un lung şir de pedepse şi de umiliri, Nedjma este, ca şi Leila de mai sus, măritată cu forţa cu un bărbat pe care nu-l iubeşte. Tot cu forţa decurg şi raporturile intime dintre soţi, prin urmare tânăra îşi începe viaţa sexuală printr-un lung şir de violuri.
Coşmarul ia sfârşit în ziua în care Nedjma decide să se elibereze din acest mariaj, fugind în Tanger unde îşi va conduce viaţa după regulile senzualităţii şi voluptăţii, transformându-se într-o adevărată curtezană. Cu unele derapaje exhibiţioniste (dacă mi se permite o părere în domeniu 🙂 !). Din acest moment, cartea devine acel roman erotic promis în subtitlu. Nu lipseşte o poveste pătimaşă de dragoste, dar, la final, tot un roman erotic ţii în mâini… asta ca să nu avem vorbe că n-ai ştiut, că aoleu!, că dacă ştiai nici c-o citeai etc etc 🙂 .
Prin urmare, nu e de mirare că autoarea a ales să folosească un pseudonim în demersul ei literar, iar în interviurile video pe care le acordă are tot timpul chipul acoperit.
“O mie şi una de nopţi”
Dacă ai crezut că romanul erotic al Nedjmei a fost surpriza de final de articol, ei bine, te-ai înşelat. Pentru că, pe deplin conştientă de alegerea mea mai degrabă şocantă, am decis să-mi închei textul… vorbindu-ţi despre Şeherezada. Mai precis, despre toate acele fecioare care o preced pe măiastra povestitoare şi care sfârşesc decapitate după ce regele persan Şahriar îşi face de cap cu ele timp de o noapte.
În numele jignirii suferite atunci când descoperă că soţia l-a înşelat, acest rege cu care întotdeauna mi s-a părut că tradiţia literară s-a arătat mult prea culantă dispune de corpul şi de viaţa nevinovatelor fecioare după cum pofteşte. În nerăbdarea cu care şi noi, şi el aşteptăm poveştile spuse de Şeherezada întru propria-i supravieţuire, ajungem să dăm uitării şirul lung de victime al unui bărbat pe care trădarea femeii iubite l-a deraiat.
În timp ce pe Şeherezada o auzim vorbind trei ani la rând – iar în această perioadă nu doar că supravieţuieşte, dar îi şi dăruieşte regelui 3 copii – , o tăcere deplină le înconjoară pe fetele care au precedat-o. În tăcere îşi primesc soarta, în tăcere acceptă puterea absolută pe care bărbatul o are asupra lor, în tăcere renunţă la propriul trup şi, în cele din urma, la propria-i viaţă. Despre ele nu ştim nimic. Cine erau, cum se numeau, de unde veneau. Nimic.
Şi nu pot să nu mă gândesc că, fără tăcerea lor, poate că Şeherezada nu ar fi reuşit să-şi spună poveştile şi trăiască.
Iar fără poveştile Şeherezadei, poate că femeile din Iran nu ar fi putut să-şi ardă azi vălurile şi să aprindă scânteia unei adevărate revoluţii.
