Autor: Elfriede Jelinek
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Polirom
Anul apariției: 2004
Traducere: Nora Iuga
După cum cred că ai observat, mă țin cât pot de departe de politică. Și de cea neaoșă, și de cea mondială, și de jocurile și geostrategiile economico-sociale la care pare că se pricepe toată lumea pe facebook. Asta nu înseamnă că nu încerc să fiu la curent cu noutățile legislative, conștientă de faptul că nici dacă m-aș muta într-o peșteră nu aș reuși să scap de efectele deciziilor pe care le iau politicienii…
Dar cam atât. Rolul de chibiț și datul cu părerea în domeniu pe mine una nu mă intereseaza niciun pic. Iar dacă uneori mi se întâmplă sa abordez pe blog teme de actualitate, tot la cărți ajung 🙂 , desigur . Am făcut-o când s-a adoptat legea antifumat. Sau când un protestatar a intrat cu mașina în gardul Guvernului.
Iar acum, după ce Austria s-a opus aderării noastre la spațiul Schengen și am aflat cât de tare s-au supărat unii români care amenință “să penalizeze” companiile și produsele austriece, m-am gândit să-ți povestesc cum boicotez eu de mult timp o scriitoare din această țară. Cam din 2004. Când din cauza romanului “Pianista” al lui Elfriede Jelinek, laureata premiului Nobel pentru Literatură din acel an, eu am crezut că voi leșina în avionul care mă ducea în Statele Unite. Doar oroarea mea de circotecă m-a salvat de la o scenă de-a dreptul penibilă.
Am vrut să citesc Pianista după ce Elfriede Jelinek a câștigat Nobelul pentru Literatură
Romanul “Pianista” îl aruncasem în bagajul de mână fără să știu prea multe despre el sau despre autoare. Eu eram doar încântată că o femeie primise în acel an Nobelul pentru literatură și doream să mă familiarizez cu opera ei. În plus, pe atunci încă mai credeam că un astfel de premiu nu are cum să mă dezamăgească. Oh, sfânta naivitate!
Prin urmare, într-un avion plin cu călători adormiți, iată-mă pe mine deschizând încrezătoare cartea.
Pe care, vreo două-trei ore mai târziu, am închis-o îngrozită cu un pocnet puternic, trezindu-mi vecinii de pe locurile alăturate.
Dumnezeule, ce putusem să iau cu mine pe post de lectură de călătorie!!! O carte despre o profesoară de pian care evadează din teroarea la care o supune acasă tiranica ei mamă… în ritualuri sado-maso la care își supune mai tinerii elevi de la Conservator. Între o lecție de pian și una de sex, Erika se ascunde prin tot felul de stabilimente promiscue, unde asistă la peep showuri, își cumpără bilete la filme pentru adulți și se crestează cu lama, pentru a experimenta diverse grade de durere care îi provoacă momente de plăcere.
Pianista, un adevărat coșmar descris extrem de grafic
Iar acest adevărat coșmar este descris extrem de grafic, cu… subiect și predicat. Elfriede Jelinek nu este vreo pudică nici în viața de zi cu zi (am înțeles că romanul este destul de autobiografic), nici în scriitură. Cele mai intime fantezii sexuale sunt înșirate cu o plăcere aproape bolnavă. Cele mai scârboase funcții și ipostaze ale corpului uman sunt prezentate în detaliu, cu o brutalitate care pentru mine a devenit la un moment dat de nesuportat.
Însă abia când am închis cartea, am simțit că mi se face rău cu adevărat. Pentru că, la atâtea zile distanță de când mi-o cumpărasem și după atâtea ore în care o ținusem în brațe, eu abia ACUM îi vedeam coperta. Cumva, până în acel moment, privirea îmi alunecase peste ea, fără să înregistreze imaginea, fără să înțeleg ce aveam sub ochi… Dacă aș fi fost mai atentă, nu mi-aș fi cumpărat-o niciodată!
Pe mine, lamele însângerate mă sperie de moarte
Pentru că, pe mine, lamele însângerate mă sperie de moarte. Nu suport să văd în filme personaje care-și taie venele. Sau să citesc despre ele în carti. O astfel de scenă a fost pricina pentru care nu am putut parcurge IT, capodopera lui Stephen King, ani în șir. Pur si simplu, nu reușeam să trec de ea. Lăsam cartea deoparte, o reluam peste un an-doi de la început că, na!, nu aveam cum să încep s-o citesc de la pagina 147, nu?!, ajungeam iar la vene tăiate în stilul inegalabilului SK, simțeam că leșin și iar mă opream. Peste un an o luam de la capăt.
(Nu-ți mai spun că, pe vremea când eram doar o puștoaică și găseam în baie lamele scoase din vechiul aparat de bărbierit al tatălui meu, le aruncam imediat la gunoi. Desigur, fără să suflu un cuvânt și spre marea disperare a tatălui meu, care nu înțelegea unde îi dispar lamele. “Parcă intră în pământ”, i se plângea mereu mamei).
Deci, după cum îți spuneam, deja îngrozită și îngrețoșată de ceea ce citisem în “Pianista”, închid cartea, decisă să n-o mai deschid niciodată, cât oi trăi, și… îmi cad ochii pe copertă. Care arată după cum poți vedea în poză!
Atunci am simțit că leșin! A fost nevoie de un uriaș efort de voință din partea mea să-mi vin în fire și să nu mă fac de râs la 10.000 metri altitudine.
“Pianista” a ajuns în fundul bibliotecii
De “Pianista” nici că m-am mai atins vreodată. Până azi, când am scos-o din fundul bibliotecii ca să fac poza pentru articolul de față.
Iar pe Elfriede Jelinek nu am iertat-o niciodată. De atunci o boicotez, pur și simplu. Nu i-am mai citit nicio carte, deși i-au apărut într-o veselie. Și avertizez pe toată lumea în legătură cu ea.
Boicotul meu nu s-a extins însă și asupra altor scriitori austrieci. Pentru că eu, spre deosebire de guvernul de la Viena, nu generalizez. Așa cum nu toți românii sunt mâncători de lebede, nu consider că preferințele mai… exotice ale scriitoarei Elfriede Jelinek îi transformă pe toți austriecii în niște obsedați devianți sexuali. Nu-i așa?
