Autor: Regina Maria a României
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Bookstory
Anul apariției: 2022
Traducere: Nicolae Iorga
“O poveste de la Sfântul Munte” reprezintă prima mea întâlnire de cititoare cu Regina Maria a României.
(M-aş grăbi să fac o reverenţă, dar tare mi-e că mişcarea învăţată la orele de balet nu are nicio legătură cu eticheta specifică acestor ocazii, deci decât să mă fac de râs, mai bine să ne vedem de carte).
Până să primesc volumul de la Editura Bookstory, tot ce ştiam despre augusta scriitoare venea pe filiera… să nu râzi!… Virginiei Woolf! Autoarea britanică de care mă tot apropii în ultima vreme, după ce în facultate nu mai pridideam să mă îndepărtez de ea, a vorbit în 1934 atât de frumos despre Regina Maria încât orice critic literar care se respectă o citează când are în faţă un titlu semnat de cea din urmă.
Ce spunea Virginia Woolf despre Regina scriitoare
După cum ştii prea bine, eu nu sunt critic literar, dar ma respect 🙂 , prin urmare iată citatul:
„…S-a născut cu pana de scris în mână. Cuvintele sunt vocația ei. E adevărat, nu are habar de regulile jocului. Slovele ei curg şi înghit, în cale, oraşe întregi. De multe ori, ratează efectul scontat. Şi totuşi, fiindcă are un surplus de sentimente, fiindcă nu-i este teamă să-şi urmeze emoția sau că, încercînd să treacă peste obstacole o să cadă, reuşeşte să evoce frumusețea şi să transmită fiorul. (…)
În ciuda spiritului său viu, nu pretinde nimeni că regina Maria e un fel de Saint Simon sau de Proust. Dar ar fi absurd să negăm faptul că regina Maria şi-a câştigat libertatea prin grația scrisului său. Ea nu mai era o regină în cuşcă. Călătoreşte peste tot în lume, liberă, ca orice altă ființă umană, să râdă, să facă observații, să spună ce-i trece prin cap. Să fie ceea ce este. Şi dacă ea a reuşit să evadeze, atunci, datorită ei, am reuşit şi noi. Regalitatea nu mai e chiar atât de regală.”
Poveştile Reginei reuşeau să mă liniştească
Cărticica publicată de Editura Bookstory conţine, de fapt, două istorii: cea care dă şi titlul volumului, “O poveste de la Sfântul Munte”, şi “Cartea minunată a părintelui Simion”.
Ca să fiu sinceră, chiar nu aveam de gând să-ţi vorbesc pe larg despre ea – planul meu fusese să ţi-o prezint la rubrica noastră de Apariţii editoriale şi cu asta basta. Însă m-am trezit, pur şi simplu, că o deschideam seara (mă rog, noaptea târziu!) la culcare, când creierul meu suprasolicitat de câteva proiecte care m-au ţinut departe de blog vreo lună şi jumătate era pregătit să respingă cu înverşunare orice lectură de noapte bună. Şi, cumva, într-un mod surprinzător (sau poate nu…), poveştile Reginei reuşeau să mă liniştească. Alungau agitaţia infernală a acelor zile şi îmi netezeau calea spre somn, cu discreţie şi gingăşie.
“O poveste de la Sfântul Munte”
Sfântul Munte din “povestea răsăriteană, foarte veche” (după cum ne spune autoarea) este Athos. Pe acest tărâm, descris în tușe aproape fantastice, coboară din Ceruri Maica Domnului, înduioşată de rugile călugărilor, pentru a rândui rosturile în bisericile, mânăstirile şi chiliile “unde picior de femeie nu e îngăduit să calce”.
Însă pe cât se bucură şi se înfrumuseţează fiecare colţişor din fiecare lăcaş de venirea ei, pe atât se întristează Maica Domnului. Ce-ar putea s-o îndurereze pe Fecioara într-un loc plin de sfinţenie şi de simplitate?
Finalul poveştii este sfâşietor de frumos şi atât de surprinzător… Pentru că, poate de prea multe ori, cuprinşi de pioşenie în faţa icoanelor care o înfăţişează cu Pruncul în braţe, uităm că Maica Domnului este, la sfârşitul poveştii eterne, o maică sărmană, care şi-a pierdut fiul.
“Cartea minunată a părintelui Simion”
A doua poveste vorbeşte despre o carte, cu adevărat, minunată:
Pe când citeai din ea, toţi aceia despre care era vorba se înfăţişau dinaintea ochilor. De pildă: toţi sfinţii şi martirii, împăraţii şi împărătăsele, soldaţii şi cavalerii, pajii, cerşetorii şi câinii, caii şi păsările, florile, palatele şi castelele, munţii şi marea, priveliştile din pământul sfânt şi chiar, uneori, imagini din rai. Toate acestea însă nu se arătau decât credincioşilor vrednici de astfel de minuni.
Regina Maria a României, “Cartea minunată a părintelui Simion”
Însă, după cum era de aşteptat, la aceste imagini tânjesc şi necredincioşii. În cazul de faţă, trei călugări care reuşesc să convingă doi frăţiori să se strecoare pe furiş în chilia părintelui Simion şi să deschidă cartea. Călugării speră astfel ca acolo unde propriile sufletele pervertite au dat greş să reuşească inimile inocente ale copiilor.
Păcatul va fi sancţionat cum se cuvine, după toate canoanele ortodoxe, căci pedeapsa implică 12 draci împieliţaţi roşii, un foc mare şi un cazan clocotind…
Traducerea îi aparţine lui… Nicolae Iorga!
Dacă meritul celor două istorii despre puterea credinţei adevărate şi a iertării creştineşti este al autoarei, meritul istorisirii lor îi revine aproape în totalitate, după părerea mea, lui… Nicolae Iorga! Căci uriaşul om de cultură este cel care semnează traducerea titlurilor, publicate iniţial în limba engleză. Astfel, poveştile Reginei sunt spuse într-o limbă curată, frumoasă, domoală, o limbă românească profundă şi îngrijită, care m-a bucurat şi m-a alinat. Şi de care nici n-am ştiut cât de dor îmi era…
Între cele două semnături uriaşe, a autoarei şi a traducătorului, se aşterne un volum nepreţuit. Pe care te îndemn, cu toată responsabilitatea, să-l ai în bibliotecă, desigur, dar mai ales să-l dăruieşti. Şi celor mici, şi celor mari.
Şi sunt absolut sigură că şi Regina Maria, şi Nicolae Iorga şi-ar fi dorit acest lucru.
