Nicolae Manolescu, critic literar și istoric, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, a acordat în aprilie 2022 ultimul său amplu interviu lui Ionuț Vulpescu în podcastul „Avangarda”, în care a afirmat că, înainte de toate, îi place să fie prezentat ca profesor pentru că „asta am să rămân toată viața”. Pe 23 martie 2024, Nicolae Manolescu a trecut în neființă la vârsta de 84 de ani.
Ionuț Vulpescu: Bună ziua! Astăzi, la Avangarda, avem un invitat cu adevărat special, profesorul, academicianul, criticul și istoricul literar, directorul revistei România literară și președintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu. Mulțumesc foarte mult că ați acceptat invitația mea!
Nicolae Manolescu: Trebuia să adaugi: „membru în diferite comitete și comiții”, ca personajul lui Caragiale.
Ionuț Vulpescu: Dacă ar mai fi ceva de adăugat, la care comitet sau comiție ați ține?
Nicolae Manolescu: La niciuna. Nici la un titlu măcar. De foarte multe ori sunt întrebat, apropo de câte o carte sau de câte o emisiune: „– Cum titrăm acolo?”, „– Nicolae Manolescu, cum altfel să titrați?! Profesor.” La urma urmei, dintre toate aș alege titlul de profesor, că asta am fost și asta am să rămân toată viața, chiar dacă acum sunt la pensie și nu mai predau. Restul sunt funcții publice sau private.
Coincidențele din viața lui Nicolae Manolescu
Ionuț Vulpescu: Spuneați cândva – citez aproximativ: „M-am născut în toamna lui 1939, când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial. Am mers la școală în toamna lui 1946, atunci când s-a inventat tehnica fraudării alegerilor parlamentare la români. Am mers la facultate în 1956, când a fost revoluția din Ungaria, și am terminat facultatea în anul când a fost împușcat Kennedy. În momentul Revoluției din 1989, aveam fix 50 de ani.” Coincidențe tari în biografia dumneavoastră. Nicolae Manolescu se consideră un norocos sau dimpotrivă?
Nicolae Manolescu: Asta e o coincidență. Obiceiul, prin cărți, prin filme polițiste, este ca polițistul, detectivul să spună: „Nu cred în coincidențe.” Acum nu știu. Eu am citit o întreagă carte a lui Freud despre coincidențe și am și scris despre asta cândva. Nostim a fost că, în momentul în care citeam teoria lui despre coincidențe, se petreceau o mulțime de coincidențe în jurul meu.
Și am zis: „Dumnezeule, uite că ceva o fi!” Dar lăsând la o parte asta, problema de fond e alta, și anume că eu aparțin unei generații – rămâne de văzut dacă norocoasă sau dimpotrivă – care a trecut prin mai multe evenimente istorice majore și nu numai la noi în țară, ci pretutindeni, în toată lumea – aiurea, cum zic francezii, ca puține altele sau ca niciuna alta.
„La noi chiar s-a schimbat regimul politic”
M-am născut deci când a început al Doilea Război Mondial. Cu totul întâmplător, evident. Socotelile nu le-am făcut eu, le-au făcut părinții mei. Nu știu dacă au vrut asta, dar nu cred că știau asta când m-au conceput, că se concepea și războiul al doilea. Poate faptul că am intrat la școală în toamna lui ʼ46, când cu alegerile fraudate – nu primele, că au mai fost fraude, dar nu masive – când rezultatele au fost, pur și simplu, întoarse pe dos.
Mulți își închipuie că s-au numărat intenționat greșit. Nu s-a numărat nimic. Ce a ieșit, a ieșit, doar că le-au comunicat invers. Era foarte simplu. Pe urmă, în ʼ47, la abdicarea Regelui, am trecut dintr-un regim burghezo-moșieresc, cum se spunea altădată, într-un regim comunist, imperfect la început. Nu a ajuns niciodată să fie perfect, dar a ținut-o tot așa cu imperfecțiunile, până în ʼ89 când s-a schimbat din nou regimul.
Dar nu cum s-a schimbat în Grecia pe vremuri, în anii ʼ60, parcă, când pleca Regele Constantin și veneau coloneii la putere, după aceea plecau coloneii și venea Regele Constantin. La noi chiar s-a schimbat regimul politic. În afară de imperfecțiuni, nu e nicio asemănare între cele două regimuri, cel comunist și cel de după 1989. Am asistat la căderea Imperiului Sovietic și a Uniunii Sovietice, în general.
„Am început să fiu conștient de schimbarea regimului când aveam 8 ani”
Nu mai am vârsta la care „să sper”, deși nu e bine zis, căci vizez o ironie, că o să apuc și refacerea Imperiului Sovietic, care, așa cum a dispărut, s-ar putea să și reapară… Ei bine, vreau să știu și eu o altă generație care a trecut prin atâtea evenimente istorice majore pe durata vieții unui om. În fond, am început să fiu conștient de schimbarea regimului când aveam 8 ani, vârstă la care nu prea știu dacă eram foarte atent la viața politică, mai ales că problema mea cea mai importantă, după 1947, după abdicarea silită a Regelui Mihai, a fost că ni s-a comunicat că trebuie să învățăm noul imn al Republicii Populare Române.
Și cum eu sunt afon – am avut mari probleme și cu imnul regal să-l învăț, m-am dus la tatăl meu și i-am spus: „– Nu cred că are rost să mă apuc să învăț și imnul ăsta.” Și tatăl meu, care e un ardelean serios, mi-a spus: „– Nu e o idee bună, băiete!” Ceva s-a produs în capul meu, o mică iluminare: „Dacă tatăl meu a spus că nu e o idee bună, înseamnă că nu e o idee bună.” Și l-am învățat atât de bine încât, la primul cor în care am fost să îl cântăm, am fost dat afară, pentru că eu cântam fals. Parcă îl văd și acum pe profesorul de muzică venind, se apleca, pleca urechea când trecea prin dreptul nostru și spunea: „– Tu! Ieși afară!” Așa am fost dat afară de la cor, spre fericirea mea, căci câștigam o oră pe săptămână.
„Dumneata ai structura unui critic literar”
Ionuț Vulpescu: Acela a fost momentul când v-ați dat seama că nu muzica e destinul dumneavoastră și v-ați apropiat de literatură? Când ați știut că menirea dumneavoastră, vocația dumneavoastră e cea de profesor de literatură și de critic literar?
Nicolae Manolescu: De cea de critic literar am știut abia când am terminat facultatea, când George Ivașcu, după examenul oral din anul al V-lea, la examenul de an, mi-a zis: „– Să vii la gazetă, să-ți dau să scrii!” Eu știam că existau două gazete pe vremea aceea: Gazeta literară și Contemporanul, care erau într-o oarecare rivalitate, Ivașcu fiind la Contemporanul. Și zic: „– La care gazetă?”, și zice: „– Eh, trebuie să-ți spun eu la care…? La Contemporanul, bineînțeles!” Și zic: „– Eu nu sunt critic literar. Eu vreau să fac proză.” Cu poezia mă lămurisem. „– Dumneata ai structura unui critic literar.”, îmi zice. „– Așa o fi!”, am zis eu.
„Stai trei săptămâni ca să scrii la trei spanacuri d-astea?!”
Drept urmare, mi-a dat trei cărți pentru primul articol. Nu erau cine știe ce. Tocmai de aceea erau trei și nu una. Și am plecat la Sibiu, la părinții mei, unde am stat trei săptămâni ca să fac articolul. După trei săptămâni m-am întors și i l-am dat lui Ivașcu, care mi-a spus: „– Crezi că așa stă treaba în publicistică? Stai trei săptămâni ca să scrii la trei spanacuri d-astea de cărți?! Te rog, o dată pe săptămână pentru fiecare.” „– Să trăiți, am înțeles!” și m-am executat. Și am ținut-o așa 32 de ani, cu o pauză, după care am mai avut vreo 3-4 ani.
Ionuț Vulpescu: După Revoluție.
Nicolae Manolescu: Da, în 1992 am abandonat și după m-am mai apucat o perioadă, când eram la România literară în criză de cronicari literari.
„Acum nu mă mai recunosc în cartea cu pricina”
Ionuț Vulpescu: De curând am celebrat ziua lui Titu Maiorescu. Aveți o teză de doctorat consacrată contradicțiilor lui Maiorescu, unde acuzați politizarea excesivă a operelor sale. Dincolo de acest aspect, care sunt formele fără fond ale României de astăzi?
Nicolae Manolescu: Am scris despre Maiorescu de multe ori. Acum nu mă mai recunosc în cartea cu pricina. A fost prima carte despre Titu Maiorescu, după 1947, deci după ce s-a schimbat cu totul cultura română și am intrat sub cenzură – „faza cu cenzura”, cum se zice astăzi.
În Istoria critică, de pildă, capitolul despre Maiorescu este radical deosebit, aș zice. Unul din lucrurile importante apropo de filosofia culturală a lui Maiorescu este că eu combat acolo ideea că Maiorescu înțelegea prin „forme fără fond” desființarea tuturor formelor oarecum importante din societate, din învățământ și din multe alte domenii de la noi, pentru că sunt împrumutate și deci nu au valoare.
Ideea lui Maiorescu este alta. Și, culmea, este un pasaj în unul dintre articolele lui, pe care nu l-a văzut nimeni înainte – l-a văzut Marta Petreu, prima dată, și l-a predat la un curs la facultate, de unde a fost preluat de un tânăr student de-al ei, de la Cluj, și publicat într-o carte, unde l-am descoperit eu. Și l-am citat. În consecință, Marta mi-a atras atenția că nu e al lui Șiulea, ci e al ei.
Nicolae Manolescu: „Cum a putut fi citit atât de prost Maiorescu chiar de mine însumi?!”
M-am corectat, evident. Și pasajul respectiv spunea următorul lucru: „Problema nu este că aceste forme sunt rele și trebuie distruse. Problema este că trebuie știm să le umplem de fond.” Spus negru pe alb! Cum a putut fi citit atât de prost Maiorescu chiar de mine însumi, în teza de doctorat? Cum n-a observat nimeni?
Cât s-a scris despre Maiorescu până la o anumită dată, până imediat după al Doilea Război, că după nu s-a mai scris o vreme? De ce n-a văzut nimeni pasajul acesta? Că e acolo, în toate edițiile, nu lipsește. Nu l-a văzut nimeni!
Prin urmare, formele fără fond ale lui Maiorescu sunt niște forme necesare. E adevărat, împrumutate! Problema noastră, a românilor, este că trebuie să învățăm să le umplem de fond. Asta e esențial! A rămas reflexul lingvistic, ca să zic așa, un fel de reflex pavlovian: spunem „forme fără fond” și se înțelege „forme rele” neapărat. Or, la Maiorescu nu sunt rele. Dacă erau rele, ele nu trebuiau umplute de fond. Abia atunci trebuia renunțat la ele.
„Toate literaturile împrumută. Nu există literatură care să nu împrumute”
Din păcate, după 1989, am continuat cu această „politică de împrumuturi”, care nu e chiar o noutate în literatura română. Eu am mai spus și altădată: există mai multe feluri de literaturi. Există literaturi care inițiază, creează, provoacă mari literaturi. Sunt literaturi care mai mult împrumută, cum e a noastră. Și sunt, la mijloc, literaturi care mențin un echilibru între împrumuturi și creație.
Toate literaturile împrumută. Nu există literatură care să nu împrumute. Și francezii au împrumutat, de pildă, literatură, cultură, în general. Ei au împrumutat Renașterea de la italieni. Germanii au împrumutat Iluminismul de la francezi. Să nu uităm că filosofii germani din secolul al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea, purtau peruci franțuzești, după moda franceză. Dacă vorbim de modă, acolo împrumuturile sunt și mai evidente. (…)
Ionuț Vulpescu: Ați vorbit la un moment dat despre profesori. Ați avut relativ recent o intervenție, atunci când a fost pus în dezbatere publică proiectul România educată și ați spus că nu se vorbește despre limba și literatura română în acest proiect. Și voiam să vă întreb dacă sunteți mulțumit și dacă vă place cum se predă în acest moment literatura română în școală?
„Nu-mi place absolut deloc cum se predă literatura română în școală”
Nicolae Manolescu: Nu, nu-mi place absolut deloc! Nici cum se predă, nici programele. Pardon, se cheamă curricula acum. Că dacă tot am scos latina din școli și chiar și din facultăți, că nu se prea mai fac limbi clasice, simțim nevoia să arătăm că „de la Râm de tragem”.
Prin urmare, vorbim de curriculă, nu mai vorbim de programă școlară. Am constatat chiar săptămânile trecute un lucru. M-am uitat – căutam cu totul altceva – peste niște însemnări ale mele, niște caiete din anii de liceu, când eram aproape de sfârșitul liceului, prin ʼ53 – ʼ54 mai exact, care au fost păstrate de mama mea. Eu nu știu să păstrez. Am un stil de a cheltui, nu bani, că bani n-am avut niciodată destui ca să pot cheltui aiurea, dar am avut grijă să cheltuiesc altceva. Dar mama mea le-a păstrat cu sfințenie. După moartea ei, au ajuns la mine. Și m-am apucat să fac puțină ordine și am dat peste aceste însemnări.
Am constatat ce influențe suportam eu, copil de 12-13 ani, când în fiecare săptămână scoteam la bunicii mei care – părinții mei fiind în închisoare atunci – ne luaseră în custodie, pe fratele meu și pe mine; scoteam în fiecare săptămână o revista, o citeam, o scriam pe niște foi, puneam o banderolă pe care scriam anul și ziua. Deși prima revistă pe care o știam, în ʼ54, era Gazeta literară. Altă revistă nu văzusem, dar știam ce sunt revistele. Ideea mi-a venit de la Lenin, care scotea, ca tânăr licean, o revistă care se numea Familia. Am luat și eu titlul de la Lenin. Asta era cultura mea la vârsta respectivă, Lenin…
Oamenii care i-au influențat destinul
Ionuț Vulpescu: Există în biografia dumneavoastră o întâlnire destinală, un om care v-a influențat decisiv și căruia îi datorați ceea ce este astăzi Nicolae Manolescu?
Nicolae Manolescu: În materie de literatură, este George Călinescu, evident. Iar în materie de carieră și universitară, dar nu numai, este George Ivașcu.
Ionuț Vulpescu: Cel care v-a debutat la Contemporanul.
Nicolae Manolescu: Da. Și cel care, la 22 de ani, mi-a dat pe mână cronica literară a Contemporanului, cea mai importantă revistă din România la vremea aceea, eu având 22 de ani și scriind primele recenzii. Mai făcusem doar vreo două referate în facultate.
Ionuț Vulpescu: Deci la 22 de ani ați debutat. Și ați ținut 32 de ani rubrica de cronică literară, citită în tiraje formidabile, mai cu seamă în anii ʼ80, când România literară era cea mai citită…
Nicolae Manolescu: După 10 ani, am trecut la România literară cu Ivașcu, când a fost schimbat din direcția Contemporanului, după Tezele din iulie. Am trecut la România literară și am continuat până în ʼ92. Dacă mi-ar fi spus cineva când am fugit la Sibiu, la părinții mei, să scriu prima cronică, că o să o țin așa 32 de ani, în fiecare săptămâna, i-aș fi spus că nu e sănătos la cap.
„Eu, dacă mă apuc de o treabă, vreau să o fac cât mai bine și cât mai mult timp”
Ionuț Vulpescu: Cum se explică această longevitatea acestei rubrici, care a avut un impact enorm în literatura română, în anii ʼ70 -ʼ80?
Nicolae Manolescu: Probabil se explică și prin firea mea. Eu, dacă mă apuc de o treabă, vreau să o fac cât mai bine și cât mai mult timp. Eu sunt de părerea primului președinte al Cehoslovaciei, pe care îl citează Havel de câte ori poate, care spunea că o societate e prosperă și o duce bine, în momentul când fiecare cetățean, la locul lui de muncă, fie gunoier, fie prim-ministru, își face treaba bine.
Eu cred că acesta este primul criteriu. Dar lăsând la o parte chestia asta personală, cred că un rol important l-a jucat și șansa sau, mai exact, două șanse, dar în sensul propriu, de „noroc”, nu cum se spune acum: „A avut șansa să piardă la un scor catastrofal.” Prima șansă a fost aceea că, foarte curând după ce am debutat, în martie 1962 – debutasem cu niște recenzii în Viața Românească, în vara lui 1961.
O generație cu adevărat excepțională
La data aia, literatura română era așa cum era, absolut mediocră, în linii foarte mari. Nici măcar scriitori, autori de cărți foarte bune înainte – Preda, Barbu – nu mai erau la nivelul la care erau înainte. Șoseaua nordului, la Barbu, sau romanele lui Preda, imediat după Risipitorii, erau altceva decât Moromeții, cu două trepte dedesubt. Dar foarte repede a intrat în scenă generație mea, „generația 60”, după cum e numită, formată din oameni născuți aproximativ între 1933 și 1943. Ăsta e deceniul nostru.
Puțini au debutat înainte de ʼ60: Fănuș Neagu, D. R. Popescu, dar majoritatea după ʼ60 sau chiar ʼ64 -ʼ65. O generație cu adevărat excepțională. Și acum, cronicarul literar s-a văzut pus în fața acestei generații, după golul și mediocritatea în care se scăldase literatura română până atunci. Te trezeai deodată cu 11 elegii, de Nichita Stănescu, cu poeziile lui Marin Sorescu, cu romanele lui Breban, cu critica lui Eugen Simion, critica lui Valeriu Cristea, Eugen Negrici, Mircea Martin.
Dumnezeule! O mare șansă pentru cronicar, enormă șansă! Și asta mi-a dat nu numai puterea să rezist, ci m-a obligat într-un fel să înțeleg că rolul principal al unui critic literar e de a impune acest tip de literatură împotriva celei care fusese până atunci dominantă.
„Eu cred că am exagerat când am scris despre Nichita Stănescu”
Ionuț Vulpescu: V-ați antologat o parte din aceste cronici, în Lista lui Manolescu. Cronicarul de astăzi, când se uită, are momente când crede că a greșit față de un anumit autor? Care vi se pare greșeala cea mai mare?
Nicolae Manolescu: Am spus, de pildă, la debut, că George Alboiu e un poet excepțional. Da, la primul volum a fost un poet bun, dar nu excepțional. Când e vorba de greșeli, trebuie să ne gândim la context. Altele erau presiunile momentului, condițiile momentului. Eu cred că am exagerat și când am scris despre Nichita Stănescu. De primă mână am exagerat, mai ales la început. Pentru că șocul era atât de mare încât, Dumnezeule, nu mai puteai să îți măsori cuvintele. 11 elegii, după Minerii din Maramureș, a lui Dan Deșliu… era o prăpastie întreagă, de la o pseudoliteratură la o literatură de primă mână, inovatoare.
Nichita era poet de avangardă, în sensul bun al cuvântului, nu în sensul avangardei propriu-zise care n-a lăsat, până la urmă, multe urme decât în materie de formă literară. Au spart niște tipare. În rest, ce au lăsat?!
Ionuț Vulpescu: Există vreun nume mare din literatură pe care credeți că l-ați nedreptățit?
N.M. – Nu neapărat. Poate am nedreptățit nescriind despre unele opere. În general, la cei mai importanți romancieri, am scris cam despre toate cărțile, până când au început să nu îmi mai placă. De exemplu, primele cărți ale lui D. R. Popescu, F și Vânătoarea regală, după care n-am mai scris, că nu mi-a mai plăcut. La Breban am scris la toate cărțile, dar după 1990 n-am mai putut să scriu despre niciuna, că n-am mai înțeles nimic. Evident nu mai e același Breban. Probabil că am exagerat și în cazul lui Buzura, într-o anumită măsură, nefiind chiar un autor facil. Pe unii i-am nedreptățit, pentru că nu am spus niște lucruri până la capăt. De pildă, lăudând romanul Fețele tăcerii, după care s-a făcut și un film…
Ionuț Vulpescu: Care prezintă drama colectivizării.
„M-au dat afară că n-am vrut să intru în partid„
Nicolae Manolescu: Acolo sunt niște scene cu oamenii din munți pe care îi urmărește Securitatea și care sunt în favoarea Securității. Eu n-am spus chestia asta. Acum, dacă mă întrebi, n-am spus-o pentru că n-am putut sau pentru că n-am vrut. Chestia asta cu „n-am putut” e foarte discutabilă. Eu am avut un incident cu unii din colegii mei, la un moment dat. Nu mai știu în ce an, când Ceaușescu împlinea o vârstă rotundă, toate numerele trebuiau consacrate lui Ceaușescu, cu fotografia pe prima pagină, normal. Era regulă. Eu m-am înțeles cu Ivașcu să lipsesc trei săptămâni, sub pretextul că sunt bolnav. Ivașcu marșa la această chestie. Le-a cerut, în schimb, tuturor colegilor mei, să scrie măcar într-unul dintre numere ceva cu Ceaușescu și au scris, toți, cu excepția mea.
Și am avut un incident cu Valeriu Cristea care era foarte supărat și mi-a spus: „– Pe tine te tolerează Ivașcu.” Și i-am spus: „– Măi, Valeriu, dacă este cineva în lumea noastră care nu poate să îi refuze ceva lui Ivașcu, acela sunt eu, nu tu.” Când Ivașcu a venit la România literară i-a solicitat lui Ceaușescu să mă numească redactor-șef adjunct, deși nu eram membru de partid, iar asta punea o problemă. Am stat trei ani, după care m-au dat afară că n-am vrut să intru în partid. De ce? Ca să mediez între el și criticii de la România literară, care îl socoteau pe Ivașcu o mediocritate care făcea jocul partidului, deși Ivașcu era cel mai mare gazetar cultural din istoria epocii comuniste.
„Am fost ignorat de totalitatea criticilor literari din generația 2000”
Ionuț Vulpescu: Cum ați primit reacțiile la Istoria critică a literaturii române? Și cele pozitive, și cele negative?
Nicolae Manolescu: N-am prea avut reacții negative. Am fost ignorat de totalitatea criticilor literari din generația 2000, exceptându-i pe cei care nu aveau încotro, cei de la România literară, care au scris foarte bine. Un lung serial a scris în Orizont un critic tânăr de la Timișoara, Colțan, vreo șase-șapte numere la rând – el făcând Filosofie, nu Literatură, dar cu observații foarte pertinente. Eu, în general, primesc critica fără falsă modestie. O primesc cu o oarecare indiferență. E puțin probabil să aflu ceva ce nu știu despre mine însumi, pozitiv sau negativ, evident. Nu cred că cineva îmi știe calitățile sau defectele mai bine decât mine.
Pur și simplu, atât am învățat și eu. Din ʼ61 până acum, nu fac decât să scriu în fiecare săptămână două-trei articole. Au fost perioade când aveam și câte patru pe săptămână. Plus vreo 40 de cărți sau câte am publicat, fără să adun articolele din reviste. S-a oferit un editor, anii trecuți, să îmi publice o ediție de cronici, toate. A făcut eforturi extraordinare. A trimis pe cineva la Biblioteca Academiei, le-a scos de acolo, le-a foto-copiat, le-a lipit pe niște cartoane, mi le-a dat, m-a anunțat că le-a scos și m-a rugat să mă uit printre ele, să fac puțină ordine.
Editura a dat faliment
Mi le-a adus aici, la biroul meu de la România literară. Și când m-am dus, am văzut acolo vreo patru saci mari, plini cu cartoanele acelea. Zic: „– Ce e aici?”, „– Cronicile dumitale!” Dumnezeule! Le-am luat, m-am dus acasă – mă mutasem de curând singur într-un apartament și dulapurile erau aproape goale, și le-am băgat acolo, într-un dulap, unde le-am uitat aproape un an de zile. Nu m-am atins de ele. După care le-am luat, m-am uitat peste ele. Am văzut unde a umblat cenzura. Foarte puține și nesemnificative, în general, cu vreo două-trei excepții.
N-au apărut niciodată, pentru că n-a avut posibilitatea financiară editorul cu pricina. După care s-a oferit un altul, care într-o vreme ne punea la dispoziție, la România literară, tipografia editurii lui de carte științifică. Numai că la această editură, redactorul-șef era o fostă studentă a mea, care își pusese în gând să facă niște ediții de opere, într-un fel complete, nu ediții critice.
A făcut o ediție de Doinaș, numai poezia, n-a mai apucat să facă și cu articolele, Creangă – un singur volum. Și i-am propus să îmi facă și mie seria. I-am dat toate exemplarele cărților mele scrise până atunci. I le-am pus în brațe. Trebuiau să aibă vreo 250-300 de pagini fiecare. Era format fix. Când a făcut socoteala ieșeau vreo 80 de volume. Și, bineînțeles, că – nu știu dacă din motivul ăsta – editura a dat faliment. Nu pentru că le-a publicat. Dar ideea că s-a terminat, a falimentat… Fata aceea nu mi-a restituit niciodată exemplarele, drept care eu nu am acum toate exemplarele cărților mele acasă.
Despre șansele României la Premiul Nobel pentru literatură
Ionuț Vulpescu: Care credeți că e scriitorul român care are șanse să ia Premiul Nobel pentru literatură?
Nicolae Manolescu: Niciunul. Condiția principală este să fie în viață. Cei care au apucat să moară înainte de a-l lua au greșit. În al doilea rând, se dă pentru proză, pentru roman mai exact. Și foarte rar pentru poezie. Au mai încurcat-o și cu poezia, dar după părerea mea, doar Szymborska, care a luat pentru poezie acum mulți ani, merita. Cei care au luat în ultimii ani… să fim serioși! Nici Nadine Gordimer sau alții care au luat Premiul Nobel pentru roman nu meritau. E o mare decepție cum arată romanele premiate cu Nobel. Nu e în regulă. Scriitorii trebuie să fie și traduși. De la noi, tradus este Mircea Cărtărescu.
Doar că poezia nu trece în condițiile astea, iar Orbitor, chiar dacă s-a publicat la o editură din Franța, în trei volume, într-o traducere, se pare, bună, nu știu câte șanse are. Iar cealaltă, mai recentă, Solenoid, am văzut o cronică în Nouvel Observateur, când încă se numea așa, foarte favorabilă, dar, în mod evident, autorul nu citise cartea. Acum măcar la atâta mă pricep, că am avut atâția studenți care mi-au vorbit despre cărți pe care nu le citiseră, încât sunt foarte greu de păcălit. Mă prind imediat. Nu fac niciun efort. Simt imediat că n-a citit-o. România, la Salon du livre, a avut pavilionul central, când era Marga președinte la ICR.
„Doamna literaturii române…”
Mai multe publicații franceze, nu acelea de nișă, care sunt cele mai bune și care anunță premiile Goncourt și care nu sunt pe piață, trebuie să le faci comandă, dar în L’Obs, în Le Point, în L’Express, în Lire și celelalte au apărut niște articole, niște recenzii la cărți românești traduse în franceză și care erau acolo la târg. Sigur, recenziile erau favorabile, dar la modul: „Marea scriitoare română, marea disidentă, doamna literaturii române…”
Bineînțeles, te gândeai la Ana Blandiana. Dar era vorba despre Gabriela Adameșteanu. E o scriitoare care merită, dar nu avea nicio legătură cu „doamna literaturii”. Astea erau clișeele care îi aparțineau Anei Blandiana. Nu poate Adameșteanu să și le însușească. Clișeele acestea sunt definitive, până la moartea autorului, evident. Există niște granițe care fac libertatea posibilă, vorba lui Andrei Vieru. Fără frontiere nu mai e libertate, e anarhie.
Ionuț Vulpescu: Deci nu credeți că avem șanse în viitorul apropiat să obținem un Nobel.
Nicolae Manolescu: Nu. Sigur că foarte mulți dintre romancierii noștri buni, care majoritatea sunt din generația mea, din generația ʼ60, sunt mult peste unii dintre cei care au luat Nobelul sau Premiul Goncourt. Eu am avut o experiență stând la Paris atâția ani. Am luat ultimele zece, până la data aceea, romane premiate Goncourt. Unul singur era pasabil. Restul erau scrise mai bine sau mai puțin bine. Francezii scriu bine în general. Dar erau absolut neinteresante. Breban, pe lângă ei, e un colos, un ditamai muntele pe lângă plaiul franțuzesc de la Goncourt. Și nu numai el, evident. Țoiu, de pildă, sau romanele lui Mircea Ciobanu – scriitori de primă mână – sau Bălăiță. Lumea în două zile e un roman care ar fi putut veni de la francezi? Poate de la Michel Tournier.
