Despre modul real şi dramatic în care şi-a trăit Mihai Viteazul scurta perioadă de glorie putem afla din referinţele europene contemporane lui, dar mai ales din propriile sale vorbe, fie scrise de el, fie redactate de alţii.
Acele texte, păstrate în arhivele europene, îl recomandă, după toate regulile şi convenţiile literare, drept primul memorialist român, se arată în publicația Cunoaste lumea.
Mihai Viteazul nu s-a gândit niciodată să se dedice scrisului. A făcut-o doar – atunci când a făcut-o – pentru a comunica. Astfel, Mihai Viteazul se dezvăluie ca scriitor nu prin intenţia, ci prin consecinţa textelor sale care sunt, de fapt, scrisori diplomatice.
Aceste scrisori pot fi judecate literar atât în perspectiva literaturii contemporane, cât şi în acea a epocii sale. Rezistă fără niciun fel de problemă ambelor raportări.
Iată un fragment din „stenograma” discuţiei cu solul polon Lubieniecki, avută cu o lună înainte de bătălia de la Călugăreni. Convorbirea s-a purtat în limba turcă, pe care o cunoşteau şi solul polon, şi Mihai Viteazul. Documentul a fost redactat mai întâi în polonă şi apoi în latină, spre a fi trimis la Vatican, cardinalului Cinzio Aldobrandini, însărcinatul Papei cu chestiunile de politică externă privind «Liga Sfântă».
Mihai Viteazul: „Nu am nicio încredere în unguri”
„Nu am nicio încredere în unguri, din care sunt în jurul meu 7.000. Ba mă tem mai mult de ei decât înainte vreme de turcii care acţionau sub stăpânirea mea. Eram mai sigur sub turci de cum sunt sub creştini acum. […]. Palatinul Transilvaniei a trimis numai 3.000 de unguri cărora le plătesc leafa de şase luni, zălogindu-mi toată averea şi vânzând bucată cu bucată toate odoarele soţiei mele.
Am ajuns la o aşa de mare sărăcie, încât eu nu-mi cruţ nici obiectele mănăstirilor. Ci şi acele toate, care erau închinate lui Dumnezeu, sunt vândute rând pe rând. Nu am niciun ajutor şi nici nu nădăjduiesc altul. Palatinul Transilvaniei nu e în stare să ducă această povară […]. Şi între Împărat şi principii creştini nu este nicio înţelegere […].
„Tot ce fac fac din dragoste pentru creştinătate”
Dacă acest pârjol s-ar răspândi peste Dunăre în patria mea şi de aici în Ţara Moldovei, nimic bun nu trebuie să aştepte serenisimul rege al Poloniei. Mai bine să se sfătuiască regele cu ai săi şi hatmaniii săi împreună cu oastea sa să-i aştepte pe turci nu la Tyras, adică la Nistru, ci la Dunăre, şi să-i oprească şi să-i împiedice să treacă Dunărea […].
Tot ce fac fac din dragoste pentru creştinătate, ca să nu se verse sângele creştinilor. Din partea turcilor eu nu eram hărţuit cu nedreptăţi, ba mi s-a făgăduit că eu şi fiul sau moştenitorul meu vom fi păstraţi în domnia mea pe vecie. Acum sunt gata să-mi vărs sângele, căci plec la bătaie cu turcii, care sunt mai presus de puterile mele.
Mihai Viteazul: „Deci să ştiți că ne-am bătut cu turcul”
Talentul de narator se manifestă și mai clar în Scrisoarea din 12 septembrie 1595. După bătălia de la Călugăreni, Mihai Viteazu i-a scris așa hatmanului polon Stanislav Zolkiawski, castelan de Liov.
„Ioan Mihai, din mila lui Dumnezeu, palatin ereditar al Ţării Româneşti
Strălucite şi mărite hatman de câmp, prieten al nostru sincer iubit. Ne-a scris Domnia voastră ca să vă înştiinţăm mai sigur despre oştile turcilor.
Deci să ştiți că ne-am bătut cu turcul, înainte de vreo trei săptămâni în ţara noastră la Călugăreni, în care bătălie bunul Dumnezeu ne-a ajutat nouă creştinilor într-un chip minunat. Au fost tăiaţi mai întâi trei paşale şi mai mulţi ceauşi, dintre care vreo câţiva au fost prinşi chiar vii. Am înţeles apoi, de la prizonierii mai proaspeţi, că în lupta aceea au căzut 7.000 de turci.
„Ceilalţi, îngroziţi până în suflet, printre care însuşi Sinan Paşa”
Ceilalţi, îngroziţi până în suflet, printre care însuşi Sinan Paşa, se pregăteau să-şi întoarcă paşii spre Dunăre. Adevărat că noi înşine i-am lăsat lui calea slobodă în ţara noastră, şi asta din pricină că, în vremea aceea, oştirea noastră se împuţinase peste socoteli. Când au cunoscut turcii acest lucru, au întins-o spre Bucureşti.
Şi trupele lor sunt acum astfel împărţite: cu Mehmed Paşa la Bucureşti sunt 10.000, ocupaţi cu construirea acolo a unei fortăreţe. Iar cu Sinan Paşa şi Hasan Paşa sunt în jur de 30.000 care, în ziua aceasta, au plecat spre Târgovişte. Întreaga oştire nu trece de 40.000. Luptători abia sunt douăsprezece mii, căci ştim sigur că ieniceri abia de sunt o mie două sute, numărându-i şi pe recruţii agemoglani.
De bună seamă că au fost adunaţi la noi, înainte ca turcii să ajungă la Târgovişte, patru prizonieri, printre care unul era başceauş. Aceştia, punându-i la chinuri, au fost întrebaţi: cum se face şi de ce s-a ridicat Sinan Paşa şi ceilalţi împotriva ţinuturilor noastre cu trupe militare aşa puţine? Fiecare dintre ei dădea răspuns asemănător: fără îndoială de aceea sunt asa puţine trupe, pentru că se nădăjduia pe curând pe ajutorul Hanului tătarilor, aşa cum i-a fost trimisă poruncă aspră de la Împăratul turcilor.
„Iarăși și iarăși vă rugăm stăruitor să stingeți focul care arde păretele vecinului”
Însă acesta lipseşte până acum. Care lucruri îi dau multă grijă lui Sinan Paşa. Adeseori a cerut ajutoare de la Marele Împărat, însă nimic nu i s-a trimis. Căci oastea cea mare a trebuit să fie trimisă împotriva persanilor, care îi dau de furcă zdravăn…
Apoi, o altă oaste, mai mică, împotriva francilor, care tot aşa îi macină cumplit forţele pe mare. Acestea, pe care le socotim sigure, vi le înştiinţăm Domniei Voastre. Cât mai stăruitor vă rugăm ca pe acestea să le cântăriţi în inima voastră şi să ne trimiteţi cât mai curând ajutoare, nouă creştinilor. Niciodată nu va fi mai uşor decât de astă dată să putem să-l zdrobim pe vicleanul duşman până la capăt, numai dacă aţi voi să ne sprijiniţi cu trupe auxiliare.
Eu, fireşte, cu toate că doresc peste măsură să mă năpustesc iarăşi asupra duşmanului, socotesc totuşi că trebuie aşteptat ajutorul altor creştini. IARĂŞI ŞI IARĂŞI VĂ RUGĂM STĂRUITOR SĂ STINGEŢI FOCUL CARE ARDE PĂRETELE VECINULUI, ÎNAINTE CA EL SĂ VĂ AJUNGĂ PE VOI (s.n.). Asta într-adevăr vă rugăm, înainte de toate, că dacă aţi hotărât să ne aduceţi ajutoare, ca să fim asiguraţi de asta cât mai tare şi să fie limpede pentru noi voinţa Domniilor Voastre.
Dat în lagărul de la Dâmboviţa la 12 septembrie 1595″
Acest document – capodoperă în miniatură a stilului epic – a fost redactat în limba latină şi publicat pentru prima oară în 1925, în Italia, în publicaţia „Diplomatarium Italicum. Documenti raccolli negli archivi italiani”.