“Micul prieten” de Donna Tartt – Ana are carti!

“Micul prieten” de Donna Tartt

Acesta este exemplul clasic de carte care ratează succesul la cititori din cauza prezentării realizate de editură! Promovată ca având un subiect incitant – încercările unei fete de 12 ani care vrea să afle cine i-a ucis fratele, “Micul prieten” al Donnei Tartt e o… mare păcăleală din acest punct de vedere.

Prima parte a cărtii e absolut FAN-TAS-TI-CĂ! Primeşti misterul promis (cartea începe chiar cu moartea cutremurătoare a lui Robin, care e găsit spânzurat de un copac din curtea casei), descrierea verii în Mississippi este fabuloasă, Donna Tartt prezintă cu o fineţe chirurgicală felul în care tragedia distruge fiecare membru al familiei, iar Harriet, care la 12 ani decide că vrea să afle cine i-a ucis fratele pe vremea când ea nu era decât un bebeluş, e o puştoaică isteaţă şi voluntară, mare amatoare de cărţi, de care te ataşezi instantaneu.

Însă apoi ceva pare să se întâmple cu scriitoarea căci lucrurile o iau rău razna.

Descrierile se întind pe pagini intregi (şi nu exagerez, volumul e uriaş, are aproape 700 de pagini), fire narative noi se deschid în timp ce unele vechi sunt de-a dreptul abandonate de Donna Tartt, iar o cohortă de personaje pestriţe invadează cartea fără s-o facă mai alertă. Ba din contră! În căutarea criminalului, Harriet intra în contact cu tot felul de hoţi, escroci, predicatori care-şi demonstrează credinţa mânuind şerpi veninoşi, dar mai ales cu cea mai PLICTISITOARE familie de traficanţi de droguri, jur! Te-ai fi aşteptat ca toate acestea să te ţină cu sufletul la gură – ei bine, pe mine Donna Tartt a reuşit să mă adoarmă de câteva ori, la propriu.

Şi ce e mai grav: NU AFLI NICIODATĂ CINE L-A UCIS PE ROBIN!!!

Acum, serios!, de ce ai promova astfel o carte, dacă nu crima e subiectul central?! Ca să te înjure lumea?! Spune-mi că e vorba despre felul în care moartea lui Robin distruge familia, fără ca scriitoarea s-o dea în melodramă, ceea ce e de apreciat. Despre eforturile singuraticei Harriet, neglijată de părinţi, de a-şi gasi propriul drum, făcând uneori cele mai proase (şi riscante!) alegeri. Despre latura întunecată a copilăriei, plină de pericole neaşteptate, care reuşesc să-ţi zbârlească pielea şi tie, cititorului adult cu amintiri “călduţe” din perioada în care erai doar un pui de om. Despre atmosfera dintr-un orăşel plasat în sudul tradiţionalist al Americii, undeva în a doua jumătate a secolului XX (mai ales ca Donna Tart e, într-adevăr, o maestră a descrierilor de atmosferă!). Şi atunci cu alte aşteptări se apropie cititorul de carte!

Când am terminat-o, am rămas cu impresia că am ratat ceva, aşa că am cautat şi alte păreri pe net şi mi-a mai venit inima la loc. Am văzut chiar că fanii Donnei Tartt organizau la un moment dat adevărate comploturi ca s-o determine pe scriitoare să spuna cine e criminalul. Nu ştiu dacă au reuşit…

Dacă prezentarea cărţii ar fi sunat altfel, “Micul prieten” ar fi primit de la mine mai multe stele. A, şi dacă Donna Tart ar mai fi tăiat 100 – 200 de pagini (de exemplu, descrierea interminabilă a halucinaţiilor lui Harriet, atunci când încearcă să-şi ţină respiraţia, pentru că a aflat ea că Houdini a putut s-o facă minute în şir). Aşa mă opresc la trei, cu sincere păreri de rău…

P.S. Şi totuşi, CINE L-A UCIS PE ROBIN?

 

CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:

Se pare că Donna Tartt continuă să fie la modă. Din când în când “mă împiedic” de numele ei, ba pe vreun blog, ba într-o discuţie cu alţi “serial readers” ca mine, aşa că m-am hotărât să-i dau o şansă. Nu ştiu dacă “Micul prieten” e cea mai bună carte a ei, dar subiectul promite: o puştoaică se decide să descopere, de una singură, cine i-a omorât fratele – asta ca să rezum într-o singură frază prezentarea cărţii pusă la dispoziţie de editură.

Te rog să ai însă puţină răbdare până la“recenzie”: “Micul…” e o ditamai cartea, are aproape 700 de pagini!

Cartea poate fi cumparata online de AICI sau de AICI

Facebook Comments

Comentarii

  1. Aceeasi impresie am avut-o despre Sticletele (ca putea fi mult mai scurta). In ce priveste promovarea, scopul ei e sa atraga atentia asupra produsului si sa determine oamenii sa-l cumpere :). In rest, e treaba cititorilor sa le placa sau nu o carte. Si a bloggerilor s-o intoarca pe toate partile :).

    1. Eu sunt la prima intalnire cu aceasta scriitoare. Insa ii voi mai da o sansa :)… Nu stiu daca va fi “Sticletele” sau alt titlu al sau. In ceea ce priveste promovarea, nu ma deranjeaza ca editura sa faca tot posibilul sa atraga atentia asupra unei carti, poate sa-i puna si artificii din partea mea, dar sa nu ma pacaleasca.

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate