Autor: Mark Haddon
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Pandora M
Anul apariției: 2020
Traducere: Andrei Covaciu
Atunci când am primit de la Editura Pandora M romanul “Marsuinul” de Mark Haddon, îţi spuneam că nu am nicio informaţie despre el, dar nici că-mi trebuia câtă vreme pe copertă figurează numele celui care a scris “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii”, cartea pentru care rezerva mea de şerveţele din casă s-a dovedit insuficientă. Şi la prima, şi la a doua lectură.
Prin urmare, am deschis “Marsuinul” fiind la curent doar cu textele de promovare ale editurii (că le-am urcat pe blog din bun simţ, na!, dacă tot mi-au trimis oamenii cartea!), fără să am aşteptări sau pretenţii, fidelă doar promisiunii mele de a citi în viaţa asta tot ce binevoieşte să scrie englezul cu moacă de ginerele-pe-care-şi-l-doreşte-orice-soacră (şi asta, în ciuda părului care începe să-l părăsească 🙂 ).
Aşa…
Acum, că ai terminat să-i cauţi poza pe google, îţi spun însă că Mark Haddon se dovedeşte, mai degrabă, un rebel căci nimic din “Marsuinul” nu aminteşte de “O întâmplare ciudată…”, ci, mai degrabă, oricât de ciudat o să-ţi sune asta, de… SHAKESPEARE! Iar eu una, după un prim moment de stupoare, am căzut de pe canapea de încântare atunci când am realizat ce citesc.
“Marsuinul” de Mark Haddon are la bază poate cea mai dubioasă piesă a lui Shakespeare
Căci Mark Haddon ia poate cea mai dubioasă piesă a lui Shakespeare, “Pericle”, pe care unii critici o consideră chiar cea mai slabă, şi o repovesteşte în cheie modernă, într-un mod atât de plin de imaginaţie încât îndrăznesc să cred că l-ar fi mulţumit până şi pe Bătrânul Will. Bine, nu ştiu dacă şi pe coautorul piesei, George Wilkins, căci, am uitat să-ţi spun, “Pericle” a fost scrisă de Shakespeare în colaborare cu acest dramaturg destul de ambiguu, mai mult cârciumar decât om de litere, cu îndeletniciri mai degrabă… interlope decât artistice.
La ani distanţă de când a fost singura supravieţuitoare a unui accident de avion care i-a răpit mama, Angelica încearcă să supravieţuiască abuzurilor sexuale la care o supune propriul tată. Înconjurată de slujitori care aleg să nu vadă, sa nu audă şi să nu vorbească, adolescenta începe să simtă că totul este profund greşit în relaţia cu bogatul ei părinte. Captivă într-o viaţă de lux, din care nu-i lipseşte nimic, Angelica refuză, la un moment dat, să mai mănânce, iar încăpăţânarea ei îl aduce la disperare pe tatăl-agresor care vede cum i se stinge fiica de la o zi la alta. De fapt, fata aşteaptă să fie salvată de tânărul Darius, cel care a înţeles imediat ororile la care este supusă aceasta, dar care, atacat şi ameninţat cu moartea de monstruosul părinte ale Angelicăi, este nevoit să fugă pe mare, cu un asasin pe urmele lui…
… adică exact la fel cum a fugit Pericle în piesa lui Shakespeare după ce şi-a dat seama că regele Antioh are o aventură incestuoasă cu fiica sa… şi jur că saltul în timp şi spatiu m-a lăsat, efectiv, cu gura căscată, când am văzut că am început pagina urcând pe iaht cu Darius şi am sfârşit-o pe corabia lui Pericle. Am citit de câteva ori, într-o stare de admiraţie totală, fragmentul în care Mark Haddon schimbă planurile, încăpăţânându-mă să găsesc EXACT MOMENTUL în care se întâmplă acest lucru. Dar o face cu o fineţe de-a dreptul magică încât, pur şi simplu, nu am reuşit! Cam atât de bun este Haddon!
Iar de aici se dezvoltă o nebunie de carte, căci poveştile lui Darius şi a lui Pericle se despart doar pentru a se întâlni iar câteva capitole mai târziu, rana unuia provoacă durerea celuilalt, realitatea dură se amestecă cu legenda plină de sânge, graniţele există doar pentru a fi traversate cu nonşalanţă dintr-o parte în alta, iar lui Mark Haddon nu pare să-i pese de nimeni şi de nimic. Nici de propriile personaje, pe care le plimbă între lumi, le chinuieşte, le pedepseşte şi le amăgeşte cu o salvare teribilă. Nici de mine, cititoarea lui, căci atunci când nu mă punea pe gânduri, îmi punea creierul pe moaţe, iar atunci când credeam că în sfârşit am înţeles “ce-a vrut să spună autorul”, îmi râdea în nas răsturnându-mi iar planurile şi încurcându-mi liniile narative.
Şi, de parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, la un moment dat îi uităm pe Angelica şi pe tatăl ei incestuous, dar şi pe Pericle şi pe fiica lui pierdută, Marina, pentru a însoţi strigoiul lui Shakespeare care îl călăuzeşte pe fostul său coleg de pană, George Wilkins, un adevărat torţionar de femei, în lumea de dincolo, într-o scenă care mi-a ridicat părul în cap de frică!!!… POFTIIIIM?!!! CE-A FOST ASTA?!!!!
(Recunosc că am citit intermezzo-ul dedicat ciudatului duo de câteva ori şi, deşi i-am dat tot felul de semnificaţii, una mai de bun simţ ca alta :), cred că adevărata explicaţie pentru existenţa lui este că lui Haddon i-a ars, la un moment dat, de cioace. Însă… aşa cum apare de nicăieri şi se termină niciunde, misteriosul episod se aşază PERFECT în roman 🙂 .)
Nu avem de-a face cu o lectură uşoară
Bănuiesc că în acest moment este clar pentru toată lumea că nu avem de-a face cu o lectură uşoară. Temele tratate sunt dure şi inconfortabile: nu ai cum să citeşti despre pedofilie, incest şi agresiuni cu zâmbetul pe buze, relaxat(ă) sau chicotind. Desele referinţe literare şi mitologice pot fi un deliciu dacă eşti familiarizat(ă) cu povestea lui Pericle (şi cu mitul lui Apollonius care stă la baza ei) sau te pot irita pentru că vei avea senzaţia că ratezi poanta. În plus, în „Marsuinul”, de la prima până la ultima pagină, Mark Haddon se joacă, experimentează, încearcă, riscă, forţează şi chiar trebuie să ai chef de aroganţele lui ca să te bucuri de carte. Altfel, mi-e teamă că vei ridica nedumerit(ă) din umeri şi o sa treci şi pe aici să-mi baţi obrazul, ruşine pe care nu aş putea-o suporta 🙂 .
În ceea ce mă priveşte, după cum cred că ţi-ai dat seama deja, eu îi acord “Marsuinului” cinci stele. Şi nu doar pentru toate motivele pe care le-am înşirat până acum. Dar, după ce i-am citit finalul (răvăşitor de frumos!), am realizat că acest roman, scris ATÂT de bine, dar, ATENŢIE!, de-a dreptul brutal pe alocuri se construieşte şi se ridică pe umerii unor personaje masculine puternice, extrem de bine conturate, care îţi dau peste cap emoţiile, pe care le urăşti sau le îndrăgeşti,… doar pentru a-ţi vorbi, de fapt, despre puterea şi rezistenţa feminităţii.
Căci aşa cum în contemporaneitate, Angelica îşi duce în felul ei războiul cu tatăl incestuos pe care îl pedepseşte atunci când decide să nu mai mănânce, în legendă, Chloe şi Marina, adică soţia şi fiica lui Pericle, au propria lor tortură de supravieţuit şi propriile poliţe de plătit. Cele trei femei sunt legate una de alta printr-un fir care, deşi mai subţire ca o rază de soare, iese cu usurinţă în evidenţă într-un roman atât de întunecat.
Chinuite fizic şi psihic, agresate, ignorate sau uitate, legate de pat sau închise într-un sicriu şi aruncate în mare, femeile sunt cele duc la bun sfârşit povestea, fac dreptate şi pun lucrurile în ordine şi în lumea reală, şi în planul mitologic. Iar Mark Haddon realizează, în „Marsuinul”, un act de dreptate, lăsându-le să observe, să vorbească şi, într-un final, să strălucească pe cele care, şi în creaţia lui Shakespeare, şi în legenda lui Apollonius, fuseseră condamnate la tăcere, că nu aveau loc de gălăgia pe care o făceau bărbaţii cu toate aventurile, peripeţiile, luptele şi omorurile lor. Iar eu ştii că ador actele de dreptate literară!
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
