ISTORIE SECRETĂ. Marele scriitor Mihail Sadoveanu a condamnat oameni la moarte – Ana are carti!

ISTORIE SECRETĂ. Marele scriitor Mihail Sadoveanu a condamnat oameni la moarte

Cine i-a spus lui Sadoveanu „Ceahlăul oportunismului” a fost inspirat. Maestrul din Fălticeni a știut mereu să se așeze de partea călduță a Istoriei. Adeseori, a călcat pe cadavre. La propriu.

După Primul Război Mondial, Mihail Sadoveanu se înscrie în Partidul Poporului al lui Alexandru Averescu, foarte în vogă în acea perioadă, și este ales senator în 1926. Trece apoi la Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu și devine președinte al Senatului în 1931-1932, scrie Evenimentul Zilei.

După instaurarea dictaturii carliste, în februarie 1938, se arată un aprig susținător al monarhiei, drept care se află printre senatorii numiți de rege. Lingușelile sale față de Carol al II-lea sunt de-a dreptul dezgustătoare. Iată o mostră din 1938: „Tot ce e durere, grijă şi speranţă în noi se află înmiit în fiinţa Sa. Destinul său a fost să ne cuprindă în întregime – trecut, prezent şi viitor –, să valorifice şi să apere o moştenire primejduită (…) Apariţia sa, din cer, pe aripi repezi, întăreşte şi întregeşte elementul mistic”.

Monarhismul i se topește ca prin farmec după Al Doilea Război Mondial. La numai câteva ore după ce Regele Mihai I abdică, pe 30 decembrie 1947, la ora 15.30, printr- o decizie a Consiliului de Miniștri, Mihail Sadoveanu este inclus în Prezidiul provizoriu al Republicii Populare Române: sub președinția lui CI Parhon, „Ceahlăul literaturii” este unul dintre cei patru vicepreședinți, alături de Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi.

Prezidiul Marii Adunări Naționale în 1948. De la stânga: Ștefan Voitec, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Stere, Constantin Parhon, Ion Niculi FOTO: WIKIPEDIA

Vântul bate de la Răsărit

Orientarea lui Sadoveanu spre tabăra comuniștilor a venit firesc: simțise dincotro bate vântul! Nu trecuseră nici șapte ani de când autorul „Baltagului” nu dădea nici o șansă comunismului în România: „Comunismul nu a prins rădăcini niciodată într-o populaţie ţărănească în proporţie de 80 la sută, individualistă şi care are un puternic instinct de proprietate.”

Comuniștii, bucuroși de un asemenea trofeu, îl primesc cu brațele deschise și îi oferă toate onorurile și confortul. Este ales deputat de București pe listele Blocului Partidelor Democrate (PCR și sateliții) în alegerile falsificate din noiembrie 1946.

„Actul său de capitulare” este conferința cu titlul „Lumina vine de la răsărit”, ținută de Sadoveanu la Academia Română, după o vizită în URSS. Spre deosebire de Panait Istrati, care a crezut sincer în idealurile comuniste și care a fost trezit din reverie de realitatea sinistră din Țara Sovietelor, textul lui Sadoveanu arată că nu credea o iotă din ce scrisese și că doar oportunismul îi ghidase pana. De altfel, el avea s-o recunoască mai târziu, într-o încercare de justificare a mizeriei: „Dacă nu scriam «Lumina vine de la Răsărit», dacă nu eram cu ei, opera mea era interzisă 20 de ani, ca şi a lui Nicolae Iorga, Octavian Goga şi a celorlalţi.”

Păstorel Teodoreanu, finul său, avea să taxeze dur „reorientarea” nașului: „Sadoveanu filo-rus / Stă cu curul la apus / Ca s-arate-apusului / Care-i fața rusului”.

Comuniștii nu se sinchisesc însă de subtilități precum „sinceritatea” și îl umplu pe Sadoveanu de onoruri: este Președinte al Adunării Deputaților (1946 – 1948), Vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (1948 – 1961), membru în Comisia de elaborare a Constituției din 1952, membru titular al Academiei din 1948, după ce aceasta fusese în prealabil epurată, așa că ajunge coleg cu minorul versificator Neculuță (post mortem) sau cu revizionistul Roller.

Mihail Sadoveanu și Maria Tănase, în noiembrie 1956, pe prispa casei de lângă schitul Vovidenia (lângă Mănăstirea Neamț) a Mitropolitului Visarion Puiu

Este făcut Erou al Muncii Socialiste (1955), laureat al Premiului de Stat în 1960 (în valoare de câteva zeci de mii de lei, într-o perioadă în care un salariu bun nu depășea o mie) și al Premiului Lenin (1961), președinte al Uniunii Scriitorilor (1955 – 1961).

Moartea, ca preț pentru viața tihnită a Maestrului

Dincolo de moralitatea terfelită, cârdășia cu comuniștii a avut pentru Sadoveanu un preț sinistru: i-a încărcat conștiința cu vieți nevinovate. În calitate de vicepreședinte al Marii Adunări Naționale, el semnează condamnarea la moarte a unui țăran ce refuzase să se înscrie în colectivă. Bietul om a cerut comutarea pedepsei, însă Sadoveanu i-a respins cererea, iar țăranul a fost executat, scrie Ioan Stanomir în „Explorări în comunismul românesc” (Polirom, 2004).

Tot „Ceahlăul” va prezida ședința din 29 iulie 1947, prin care Partidul Național Țărănesc este scos în afara legii. Potrivit lui Victor Frunză în „Istoria Stalinismului în România” (Humanitas, 1990), Sadoveanu ar fi fost participant activ la înscenarea de la Tămădou, deranjat că presa țărănistă i-a expus averea.

Un alt episod negru din biografia lui Sadoveanu este semnătura sa, de vicepreședinte al MAN, pe rezoluția de respingere a cererii de comutare a pedepsei cu moartea pentru 12 oameni în toamna lui 1953.

Este vorba de grupul lui Mircea Popovici și Alexandru Tănase, doi dintre cei câteva zeci de legionari parașutați de americani în toamna lui 1952 pentru a încerca să coaguleze rezistența anticomunistă. Cei doi sunt arestați în vara lui 1953, împreună cu alte 11 persoane, acuzate că i-au sprijinit. Cei 13 sunt condamnați la moarte în toamna lui 1953. Pe 24 octombrie, 12 dintre ei formulează cereri de clemență, respectiv comutarea pedepsei în muncă silnică pe viață. Episodul este relatat de Gheorghe și Hadrian Gorun, în „Colaborarea Mișcării Legionare cu CIA și NATO”, publicat pe Ziariști Online:

„Prezidiul Marii Adunării Naționale dă verdictul în 27 octombrie 1953. Sub semnăturile celebrilor <> ai statului de democrație populară, semnături din care se distinge cu claritate cea a lui Mihail Sadoveanu, pe înscrisul trimis de Direcția Tribunalelor Militare se pune următoarea rezoluție: <>. La 3 zile de la respingerea cererilor de comutare a pedepselor, adică în noaptea de 31 octombrie /1 noiembrie 1953, la Jilava , cei treisprezece condamnați la moarte au fost executați prin împușcare. Au fost împușcați: 2 ingineri, 3 studenți, 2 țărani, 3 muncitori, un medic, un jurist și un elev. Apartenența lor politică era următoarea: 7 legionari, 5 neîncadrați politic și un membru UTC, din 1948”.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate