După ce Exitus de Gabriel Liiceanu a avut lansarea la Bookfest 2023 București, unde a fost bestseller, volumul a beneficiat și de o lansare mai discretă, la Librăria Humanitas Cișmigiu. Alături de Gabriel Liiceanu, au vorbit despre Exitus Ioana Pârvulescu și Ioan Stanomir.
Ce a spus Gabriel Liiceanu cu această ocazie despre propria lui carte:
Titlul latinesc Exitus îl poate face pe cititor să creadă că în paginile ei va găsi un discurs „metafizic” despre sfârșit. Cui prodest? Și quid prodest? m-a întrebat cineva, să descrii morțile, unele teribile, ale unor apropiați ai tăi? Dar nu așa se pune problema.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI (audiobook), de AICI
Exitus, o carte a prieteniei, a iubirii, a absenței și a dorului
Exitus este o carte a prieteniei, a iubirii, a absenței și a dorului scoase la lumină prin pierdere și dispariție. Am strâns aici patru texte. Nici unul inedit, dar toate risipite și scrise la ani distanță unul de altul și nepercepute în unitatea gestului din care s-au născut. Patru texte despre patru feluri de a muri care fac parte din patru biografii. Așadar, toate sunt secvențe de viață individualizate, inconfundabile. Singurul lucru care le leagă este că descriu moartea plecând de la ideea că ea este cel mai important eveniment al vieții.
Ce-mi dă dreptul să fac această afirmație contrariantă? Un mod de a gândi viața nespus de simplu și schematic, reductibil la trei elemente. Primul: clipa intrării în viață (nașterea). Al doilea: parcursul vieții. Și, al treilea, clipa ieșirii din viață (moartea). Despre acest segment de o perfectă banalitate se pot spune însă câteva lucruri distincte, care s-ar putea să ne deschidă ochii la ceva la care nu ne-am gândit.
Ne naștem cu ochii închiși
În primul rând că nou-născutul nu a ales să vină pe lume. Intrarea în viață nu este rezultatul unui act de liberă alegere. Nașterea nu e însoțită de conștiință și, ca atare, nu este înfruntată sau luată în piept. Ne naștem cu ochii închiși, incapabili să ne privim și evaluăm intrarea în viață. Cel născut habar nu are pentru ce a venit pe lume și, nu de puține ori, vine ca să facă pe plac părinților. Nu întâmplător un filozof german a spus despre noi că suntem „aruncați” (geworfen) în lume. Cuvântul „aruncat” are în el o oarecare brutalitate. Trimite la ceva silnic, tocmai pentru că nu implică acordul celui în cauză.
În schimb, de la vârsta matură, viața ca atare este înfruntată. Devine scena pasionantă pe care se dă bătălia între întâmplare și alegere proprie. Pe de o parte, ea stă în bătaia sorții, a lucrurilor care „dau peste tine” (întâlniri neașteptate, întâmplări faste sau nefaste, istoria în care te pomenești etc.). Pe de alta, ea este rezultatul alegerilor tale în măsura în care „îți dai un destin”, dând vieții tale sensul pe care l-ai voit. O „viață împlinită” e una înfruntată. Una care a reușit să încheie cu bine slalomul vieții, suportând și combinând întâmplările neprevăzute ale soartei cu construirea tenace a unui destin.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI (audiobook), de AICI
Moartea trebuie înfruntată cu ochii deschiși
În sfârșit, moartea, la fel ca nașterea, nu depinde de tine. Nu o alegi, asta neînsemnând însă că ar fi predestinată. În mintea mea nu operez cu predestinări. Nefiind bântuit de fantasma transcendenței, nu cred că Cineva supraveghează și îndrumă cursul vieților și al morților noastre. Ea se petrece izvorând din întâlnirea a o grămadă de lucruri neticluite de nimeni. Numai că, spre deosebire de naștere, fiind însoțită de conștiință, moartea trebuie înfruntată cu ochii deschiși.
Te naști cu ochii închiși, dar înfrunți moartea cu ei exorbitați. Felul în care vei muri nu depinde nicicum de tine (desigur, cu excepția sinuciderii). Iar moartea, indiferent de felul în care va surveni, rămâne cel mai important eveniment al vieții nu numai pentru că, sfârșind, ne trăim absența în mod conștient, ci pentru că, cu vorbele lui Kant, ea reprezintă „suprema pătimire a oamenilor”.
Te-ai născut condamnat la moarte
Acest final terifiant, care ne aduce în fața definitivei absențe, face din moarte, prin însuși caracterul ei terifiant, un subiect tabu care rămâne până la capăt învăluit în misterul ei, de vreme ce nimeni nu va ști în ce împrejurări va surveni și cum anume îi vei face față. Cel mai important eveniment al vieții care e moartea, prin însăși excepționalitatea lui (nu îl cunosc câtă vreme nu îl trăiesc, deși el mă însoțeste din chiar clipa nașterii), pare că se petrece, în imprevizibilitatea lui, sustrăgându-se vieții. Fiind negarea însăși a vieții, noi nu o putem trăi din chiar lăuntrul ei. Drept care o avem de înfruntat, dat cu totul altfel decât înfruntăm viața.
Când înfrunt viața, o modelez supunând-o voinței mele, când înfrunt moartea, o fac știind că sunt supusul ei. Căci moartea este cel mai neliber eveniment al vieții, singurul la care ești condamnat din chiar clipa în care te-ai născut. Căci te-ai născut condamnat la moarte, te-ai născut cu „moartea la purtător”.
Așadar, odată născut, am de înfruntat viața și moartea. Dar le înfrunt oare la fel? Privind în jur și participând la spectacolul a ceea ce Heidegger a numit „moartea celorlați”, sunt înclinat să cred că voi înfrunta un lucru cunoscut (de vreme ce se moare abundent în jur), urmând să văd doar cum mă voi descurca când îmi va veni rândul. De vreme ce moare și „cel din urmă om”, îmi spun, voi muri și eu cumva.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI (audiobook), de AICI
Există o relație între felul în care ai trăit și felul în care mori?
Numai că moartea pe care o văd la ceilalți n-are nimic de-a face cu moartea mea, care este de fiecare dată atât de a mea și numai a mea, încât nu am de unde să știu ce anume voi avea de înfruntat. Nici cum, nici când. Concluzia e că mă pot pregăti în principiu în vederea ei, dar nici o clipă pentru intrarea concretă în absență. Asta rezultă de fapt cu limpezime în carte din felul în care au sfârșit Cioran și Monica Lovinescu.
Iată cazul lui Cioran care a meditat întreaga viață la problema morții. Îți vine să te întrebi: dacă un om ca el, care spune că „la 20 de ani mă gândeam la moarte până și când mâncam“ și care se considera cel mai mare „specialist” în problema morții, a câștigat oare ceva din această meaditație obsesivă? Oare o meditație recurentă și atât de acută în privința morții te poate ajuta cumva să-ți alegi și felul de a muri? Sau să înfrunți moartea într-un mod care să țină oarecum de voința ta? Altfel spus, poate fi vorba de existența unei relații între felul în care ai trăit – de pildă ca Cioran, gândind sistematic viața și moartea – și felul în care mori?
Cioran a murit umilit de pierderea galopantă a conștiinței
Câtuși de puțin! Cioran, unul dintre marii lucizi ai secolului, a murit umilit de pierderea galopantă a conștiinței la care te duce, imprevizibil, suprema umilire a minții care este pierderea totală a memoriei. Nu e nici o legătură între felul în care trăiești și felul în care vei muri. Și cum am spus că moartea este cel mai neliber eveniment al vieții, nu e, evident, nici o posibilitate de a-ți programa sfârșitul.
Dar dacă moartea nu ai cum s-o programezi, te poți oare pregăti în vreun fel pentru ea? Dacă te uiți în istorie, oamenii au fost întotdeauna preocupați de problema asta. Iar omenirea cultă, culminând cu stoicii, au decis că moartea, nedepinzând de tine, intră în ordinea firescului și e normal să ți-o asumi senin, cu rațiunea trează, care îți spune că, ființă muritoare fiind, odată ce te-ai născut, e la fel de firesc să mori. Și nu oricum, ci cu desăvârșită demnitate, „în picioare”, fără să tremuri.
Medicina poate uneori să ne prelungească chinul agoniei
Numai că între pregătirea anticipatoare a morții și trecerea efectivă prin ea este o enormă deosebire. Ne putem, desigur, obișnui cu gândul de a muri, dar nu știm de ce sfârșit anume vom avea parte și, deci, cum vom face față trecerii prin moarte. În ciuda bunelor ei intenții, medicina poate uneori, pentru „a ne ține în viață”, să ne prelungească chinul agoniei. Iar privilegiul conștiinței, de care animalele au fost scutite (ele pot sfârși mult mai lesne, retrăgându-se „cu demnitate” să moară), ne face să trăim chinul secundă de secundă, perfect lucizi, moartea virând astfel către „suprema pătimire” de care vorbea Kant. Și mai e ceva.
Doar oamenii pot transforma moartea, prin cruzime și tortură, din moarte naturală în moarte umană, doar de oameni inventată. Doar oamenii au „geniul răului”, doar ei au pus pe lume infernul. „Omul este pentru om cel mai cumplit lucru din lume”, a spus un tragediograf elin. Animalele doar ucid. Singur, omul poate tortura. Și, de vreme ce moartea poate fi inimaginabil de cumplită, nu e de mirare că spaima cea mai mare este trăită în fața ei. Nimeni nu se poate pregăti pentru un sfârșit atroce.
În Exitus sunt prezentate felurile de a muri a patru oameni
În Exitus sunt prezentate felurile de a muri a patru oameni care mi-au făcut parte din viață, sau care mi-au fost prieteni sau care, în unele cazuri, m-au făcut să cunosc iubirea ca deschidere totală a ființei mele. Din pricina asta, felul total implicat în care am trăit eu moartea lor a înseamnat că m-am lăsat însoțit de ei și după ce nu au mai fost. Au murit, dar eu i-am ținut lângă mine și mi-au fost de-atunci alături tot timpul. Însoțirea aceasta poate cunoaște dorul ca formă supremă a ei. Și dorul, care uneori poate fi enorm și sfâșietor, e lanțul care ne ține legați de cei absenți și tocmai din cauza asta există o legătură indestructibilă între iubire și moarte.
De aceea și există o legătură în istoria culturii occidentale între tema iubirii și tema morții, între Eros și Thanatos, tocmai pentru că există o comuniune între cei care au murit și cei care rămân cu dorul lor, cu iubirea de ei și după ce ei nu mai sunt.