Cum facem diferenţa între un bucureştean şi un ardelean sau un moldovean?
Limbajul diferit este, fără doar şi poate, una dintre caracteristicile locuitorilor Capitalei. Explicaţiile, spun specialiştii citaţi de Adevărul, sunt mai multe, de la faptul că bucureştenii „se simt buricul pământului”, prea grăbiţi să spună corect cuvintele până la capăt, până la influenţele de limbaj venite din partea multor români, mutaţi, de-a lungul anilor, din toată ţara în Capitală.
Limbajul miticilor, cuvânt atribuit locuitorilor Capitalei, este o sintagmă care a fost preluată din operele lui I.L. Caragiale şi care reprezintă, de fapt, o combinaţie între limbajul bucureştenilor şi comportamentul afişat de aceştia, după cum povesteşte Alexandru Nicolae, lingvist al Academiei Române.
De ce „Pă“, în loc de „pe“?
În timp ce oltenii sunt bine cunoscuţi pentru utilizarea perfectului simplu, bucureştenii folosesc deseori forme uşor modificate ale cuvintelor. De cele mai multe ori, acestea par mai simplu de pronunţat. Spre exemplu, bucureştenii folosesc des „pă“ în loc de „pe“. Totodată, nu de puţine ori se întâmplă să auzim bucureşteni care pronunţă „dă“ în loc de „de“. Cu toate acestea, spun lingvişti, aceste mici modificări sunt, de fapt, semne munteneşti.
Din punct de vedere gramatical, moldovenii folosesc cel mai curat limbaj românesc. Graiul dulce moldovenesc, surprins atât de bine de Ion Creangă în “Amintiri din copilărie” ori exprimarea Chiriţoaiei, care a dat savoare dramaturgiei lui Alecsandri, rămân de referinţă atunci când ne gândim la limbajul moldovenilor. Tocmai aceste particularităţi fonetice şi lexicale au ajuns în zilele noastre sursa unor bancuri care ironizează graiul moldovenesc.
Profesorul de limba română Teodora Spânu, secretarul literar al Teatrului “Victor Ion Popa” Bârlad, explică de ce este atât de important să ne păstrăm graiul şi regionalismele: “Or fi moldovenii haioşi pe la televizor, dar, cel puţin, acordă corect subiectul cu predicatul. Alţii stau mai prost cu gramatică, dar nu am auzit bancuri despre ei pe tema asta. Graiurile nu trebuie sa fie părăsite prin înlocuirea cu varianta literară (cea mai îngrijită formă a limbii, a normei supradialectale), pentru că ele, graiurile, reprezintă o sursă inepuizabilă de îmbogaţire a limbii şi trebuie păstrate şi cultivate prin toate mijloacele”.
Faptul că locuitorii spaţiului Olteniei folosesc mai des decât ceilalţi timpul perfectul simplu este de notorietate. Mai puţin ştiut este însă motivul pentru care se petrece acest lucru. Specialiştii întrebaţi de Adevărul au încercat să dezlege misterul.
Perfectul simplu exprimă o acţiune ce tocmai s-a terminat, în timp ce “vărul” său, timpul perfect compus, exprimă o acţiune care s-a întâmplat într-un trecut mai îndepărtat.
În Oltenia şi zonele limitrofe, perfectul simplu este folosit în vorbirea de zi cu zi la toate persoanele. El nu exprimă prezentul, ci trecutul recent. Numai oltenii şi cei care au avut contact cu ei sau care au studiat problema se pare că ştiu cel mai bine să conjuge verbele la perfectul simplu, inclusiv la persoana a II-a, spre deosebire de ardeleni şi moldoveni, care se încurcă mai mereu şi spun de exemplu – “eu făcuşi” sau „tu făcui” etc.
Renumitul grai molcom, proverbialul accent ardelenesc sau termeni precum „no“, „tulai“ sau „musai“ au explicaţii mai mult sau mai puţin ştiinţifice, spun specialiştii. Mitul vestitului grai ardelenesc nu este confirmat şi de cercetările ştiinţifice. Mai exact, varianta folosită aici nu constituie un grup lingvistic de sine stătător, ci a împrumutat, în timp, diverşi termeni de la diferite comunităţi.
“Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că la baza limbii române literare stă acest grai din zona sud-estului Transilvaniei, zona Braşov-Sibiu, cu această împletire de muntenisme şi ardelenisme, să le zicem. În cea mai mare măsură dialectologii şi oamenii de ştiinţă identifică doar un grai crişean, un grai bănăţean, un grai maramureşean, un grai moldovenesc şi graiul muntenesc. Zona noastră are particularităţi, dar nu sunt considerate a fi într-atât de marcante încât varianta care se vorbeşte aici să constituie un grup lingvistic de sine stătător. Am împrumutat diverşi termeni de la diverse comunităţi”, explică Radu Drăgulescu, lector universitar doctor la Facultatea de Litere şi Arte din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.
„No!”, semnul că ardelenii au nevoie de „hodină” înainte de a spune ceva
Cel mai adesea involuntar, ardelenii strecoară câte un ”no!”, cu accent distinctiv unguresc, aproape la fiecare frază. Este semnul – spun lingviştii – că ar avea nevoie de o pauză pentru a gândi în ritmul lor, neevidenţiat prin replici rapide. Nu există, practic, ardelean care să nu folosească, în discuţiile sale, cuvântul (interjecţia) ”no” (pronunţat aproximativ ”noa”). Originile acestei interjecţii sunt, potrivit profesorului şi scriitorului Ion Piţoiu Dragomir, vechi şi, prin prisma pronunţării ei, sunt legate de convieţuirea cu comunitatea maghiară. ”Interjecţia marchează o pauză, de care avem nevoie, în vorbire, la momentul respectiv. Este legată, poate, şi de psihologia noastră, mai aşezată, de oameni calmi, care gândesc mai pe-ndelete, nu neapărat mai încet sau mai prost”, explică profesorul.
No! Foarte interesant subiectul. Mulțumim pentru informație.
🙂 Cu placere!