Mari români de ieri, despre ţară şi conaţionali, păreri valabile şi azi. Emil Cioran: Tinerii lipsesc din conducerea ţării! Şefii au rămas aceiaşi – Ana are carti!
19250845_875308875952691_8782495422613422687_o

Mari români de ieri, despre ţară şi conaţionali, păreri valabile şi azi. Emil Cioran: Tinerii lipsesc din conducerea ţării! Şefii au rămas aceiaşi

În secolul XX, un val de intelectuali români părăsea ţara şi se stabilea în Paris, acolo unde se formase nucleul cultural european. Pictori, scriitori, sculptori, muzicieni şi foşti oameni politici s-au aşezat sau au trăit o perioadă acolo, creându-şi operele şi stabilind relaţii de prietenie cu alţi intelectuali. Pe români, traiul în Franţa i-a făcut să îşi perceapă altfel ţara – prin comparaţie. Iar unele percepţii sunt valabile şi azi.

Brâncuşi

În anul 1904, Constantin Brâncuşi pornea pe jos spre Paris, după ce nu a mai primit banii pe o comandă, necesari drumului până acolo, unde voia să îşi continue studiile. Bustul generalului medic Carol Davila urma să fie instalat la Spitalul Militar din Bucureşti. Era prima sa comandă, însă cei care îl comandaseră nu au fost mulţumiţi de lucrarea realizată de Brâncuşi, cerându-i să micşoreze nasul şi să modifice epoleţii. Brâncuşi revenea în România în iunie 1937, pentru a realiza ansamblul monumental de la Târgu Jiu, comandă ce fusese făcută de Liga Naţională a Femeilor Gorjene, prin intermediul preşedintei acesteia, Arethia Tătărăscu.

„Nu vă pot spune cât de fericit aş fi să pot face ceva la noi în ţară”, îi scria Brâncuşi Miliţei Petraşcu despre acest lucru.

„Am plecat cândva dintre voi lăsându-vă săraci şi proşti, iar acum vă regăsesc mai săraci şi mai proşti”, a declarat Brâncuşi atunci.

Cu privire la ansamblul pe care îl ridica în cinstea memoriei „eroilor gorjeni care s-au jertfit în războiul de întregire”, după cum scria în documentele de donaţie, sculptorul, citat de Ion Papuc în volumul „Ce meritam”, ar fi spus „nici nu ştiţi ce vă las!”.

Ionescu

Perioada petrecută de Eugen Ionescu în România a fost un adevărat exil. Nevoit să trăiască într-un loc în care nu se regăsea, tânărul Eugen Ionescu şi-a dorit în permanenţă să părăsească ţara. A ajuns în România în 1922, la vârsta de 13 ani. Venise la tatăl său. Ruperea de Franţa reprezenta izgonirea din raiul copilăriei petrecute alături de familia mamei sale în localitatea La Chapelle-Anthenaise, un sat mic din nord-vestul Franţei.

Zeci de ani mai târziu, într-o conversaţie cu fiica lui, scriitorul descria cum a resimţit traiul în România. A revenit în Franţa pe când avea 29 de ani, ca bursier al statului român.

„Acolo m-am simţit în exil. Mi-am promis să nu trăiesc în acel oraş sau în acea ţară. Din păcate, mi-a luat 14 ani pentru a reuşi să scap din România“, îi spunea scriitorul fiicei sale.

Cioran

Emil Cioran pleca în Franţa în 1937, cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti. După o scurtă întoarcere în ţară, de două luni, la sfârşitul lui 1940, avea să părăsească pentru totdeauna România şi să se stabilească la Paris. Într-un interviu din 1991, acordat scriitorului Vasile Andru şi publicat în „Convorbiri literare”, Cioran explica faptul că Parisul l-a schimbat complet, temperamentul său incisiv din tinereţe topindu-se. Filosoful iubea Sibiul, oraş care reprezenta întreaga sa tinereţe. „România mea era Si­biul, Răşinarii şi Carpaţii din jurul Sibiului. Timp de 53 de ani asta a fost România mea”, spunea în interviul acordat lui Andru. Ani la rândul, francezii îl întrebau de ce românii nu reacţionează faţă de regimul communist: „Ceauşescu chiar face ce vrea?”, îl întrebau. Explicaţia, considera filosoful, era că românii sunt un popor resemnat, deloc pasional: „Un popor care are un fel de istorie negativă. Şi o viziune a vieţii inactivă.  Popor inteligent, însă lipseşte ceva… pasiunea.”

Istoria românilor avea o constantă în viziunea sa: eşecul. Românii mergeau din eşec în eşec. Iar dovada era că după căderea comunismului, „şefii” rămăseseră aceeaşi: „Greşeală mare! Tinerii lipsesc din conducerea ţării!”

O altă greşeală a poporului a fost că mergea mereu „nesigur şi şovăitor”, lucru ce îi va aduce în cele din urmă neantul, mai considera Cioran.

„Românii au un complex de eşec. O izbucnire din lăuntrul lor este necesară. Când am văzut că şefii au rămas aceiaşi… e de neconceput. E semn de eroare, de eşec. Cei de acolo, din opo­ziţie, nu fac nici o impresie. Sunt oameni de treabă, dar în poli­tică asta nu ajunge. Piaţa Universităţii era impresionantă, dar n-a adus nimic. E trist. Din decepţie în decepţie, ăsta-i procesul. E inexplicabil”.

Imperios necesar pentru români era să aibă oameni politici importanţi, iar filosoful se aştepta „la o explozie de tineri”. Şi revenea: deşi inteligenţi, românilor le lipseşte pasiunea. De asemenea, o altă problemă a românilor, continua acesta, era faptul că erau dominaţi de ideea de soartă, „nu care îi apără, ci îi conduce”. Astfel, eşecul devine mereu scuzabil, pentru că „e soarta”. O originalitate, românii sunt originali în eşecul lor. „<< Eşecurile sunt suportabile, în măsura în care nu-s respon­sabil eu, ci soarta.>> E singura, marea idee a românilor. Nu-i joc. Este real. Şi o găseşti şi la oamenii inculţi, şi la cei culţi”.

Enescu

Violonistul şi compozitorul George Enescu părăsea Romania în toamna anului 1946, din cauza instaurării regimului comunist. Era legat de locurile sale, dar anticipa gravitatea situaţiei. S-a adaptat rapid la viaţa pariziană, însă, conform unui interviu, apărut în Formula As, cu muzicologul Viorel Cosma, „pe undeva, l-a ros sentimentul izolării şi al dorului de patrie. Prietenii spun că avea des crize de melancolie”.

Într-un interviu cu Tiberiu Crudu, în 1914, Enescu vorbea despre originalitatea muzicii româneşti, după ce o criticase pentru lipsa acesteia. Compozitorul invoca frumuseţile ţării şi dorul prezent în cântece. Şi pentru că vorbim de muzică, este posibil ca ceea ce descria Enescu să îi descrie şi pe români.

„E foarte greu de desluşit această originalitate. Este tristeţea chiar în veselie. Sentimentul acesta este inspirat de văile şi dealurile noastre, de culoarea deosebită a cerului nostru, de gândurile care apasă şi fac în acelaşi timp să se nască în noi un dor ce nu se poate lămuri bine. Un străin care-mi este prieten, auzindu-mă odată executând o bucată a mea, mi-a spus: în această compoziţie este parcă ceva ce nu se poate îndeplini. Dorul, îmi pare singura caracteristică orginală a cântecelor româneşti”.

Citeşte tot materialul, în Adevărul

Facebook Comments

Leave a Reply

Privacy Preference Center


  • Warning: reset() expects parameter 1 to be array, string given in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/public/partials/privacy-preferences-modal.php on line 33

Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/public/partials/privacy-preferences-modal.php on line 95