Îţi povesteam în recenzia la “Frankenstein”, celebrul roman al lui Mary Shelley, ca, din simpatie, dar şi din spirit de contradicţie, eu am luat hotărârea să-l botez pe monstrul-fără-nume creat de omul de ştiinţă elveţian. Prin urmare, i-am spus Frankie.
Pentru că deja îmi venise ideea să scriu textul de faţă, nu ţi-am menţionat atunci că, spre bucuria mea, Frankie are o adevărată slăbiciune pentru cărţi. Dar că, spre ghinionul lui, Mary Shelley i-a pus în mâini cele mai nefericite titluri posibile! Uitându-mă pe lista de lecturi obligatorii pe care i-a trasat-o tânăra autoare, nu pot să nu mă gândesc că bietul Frankie, atât de vorbăreţ şi de plângăreţ, căutând permanent să se razbune, dar şi să fie iubit, ar fi avut poate o altă soartă dacă citea şi el ceva mai vesel… mai luminos… ceva care să-i dea o picătura de speranţă şi un strop de optimism acolo.
Romanul „Frankenstein” (inclusiv în versiunea adaptată pentru copii) poate fi cumpărat online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
În schimb, cele 3 cărţi care stau la baza educaţiei lui Frankie sunt moartea pasiunii şi mai multe, nu! Să le luăm pe rând.
“Suferinţele tânărului Werther” de J.W. Goethe
Îmi amintesc şi azi cu câtă teamă am scos din raft, acum un catralion de ani, romanul de tinereţe al lui Goethe. Tânără şi impresionabilă cum eram pe vremea aceea, mă cam copleşise “reclama” care i se făcuse poveştii epistolare care descrie suferinţele în dragoste ale lui Werther. Citisem despre tinerii care l-au venerat pe tragicul personaj ca pe un adevărat idol, prin urmare au încercat să-l imite în toate: s-au îmbrăcat la fel ca el, au iubit şi au suferit ca el şi şi-au incheiat socotelile cu viaţa la fel ca el. Din cauza valului de sinucideri pe care l-a provocat, cartea a fost interzisă în unele ţări, iar criticii, dar şi părinţii îngrijoraţi i-au sărit lui Goethe în cap.
Prin urmare, am deschis volumul cu inima cam strânsă. Eu tot ce-mi doream era să mă lămuresc în legătura cu titlul acesta despre care vorbea toată lumea. Nu să mă apuce pandaliile – să iubesc patimaş, să sufăr romantic şi s-o sfârşesc tragic.
Frankenstein adoră cele 100 de pagini de îndragosteală leşinată
Şi m-am lămurit! 100 de pagini de îndragosteală leşinată, văicăreli panicate şi planuri obosite de sinucidere, plus un personaj, Werther, care m-a scos din minţi. Pur şi simplu, acesta refuză să proceseze informaţia ca Lotte, destinatara afecţiunii lui pătimaşe, iubeşte un alt bărbat, cu care este şi logodită, iar apoi – măritată! Chiar dacă femeia, cu o răbdare demnă de o cauză mai buna, i-o spune des… foarte des… cam de un miliard de ochi pe parcursul unui roman destul de subţirel. Sincer, dacă nu era scriitura lui Goethe – SUPERBĂ! -, nu cred că duceam la bun sfărşit cărticica!
Spre deosebire de mine, Frankie adoră “Suferinţele…”, despre care vorbeşte în termenii următori:
Această carte a devenit pentru mine un nesecat izvor de meditaţie şi de uimire. Werther mi-a apărut ca o fiinţă cu mult mai aleasă decât cele pe care le văzusem ori mi le închipuisem vreodată. Firea lui lipsită de ambiţii era foarte adâncă. Disertaţiile despre moarte şi sinucidere erau făcute parcă să mă umple de admiraţie. Înclinam de partea opiniilor eroului, al cărui sfârşit I-am deplâns, deşi nu I-am înţeles prea bine.
Acum, ca să fiu sinceră, şi eu am deplâns sfârşitul lui Werther. Dar din motive diferite… Desi încă de pe la jumătatea cărţii devine evident spre ce deznodământ ne îndreptăm, eroul nostru o mai lălăie smiorcâindu-se pe câteva zeci de pagini. În care anunţă cam de o infinitate de ori că o iubeşte pe Lotte şi că o să se sinucidă. Ca poate mai rămăsese cineva nelămurit în vreuna dintre privinţe. Prin urmare, finalul cărţii (şi al lui Werther) pe mine una m-a găsit în lacrimi… De uşurare.
(Ţi-am povestit AICI că aceeaşi disperare m-a încercat în timpul torturii care a fost lectura romanului ”Pacientul englez” de Michael Ondaatje!)
Cartea “Suferinţele tânărului Werther” poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
”Paradisul pierdut” de John Milton
Nu există carte de istorie a literaturii care să nu facă referire la ”Paradisul pierdut” al lui John Milton. Şi nici student “la Engleză” care să nu-i fi spus vreo două lui Milton în timp ce se lupta cu poemul epic (şi… de proporţii epice – are peste 10.000 de versuri!) al ambiţiosului autor.
Căci Milton parca şi-a propus să nu rateze în creaţia sa niciuna dintre temele biblice importante: păcatul originar, lupta dintre bine şi rău, revolta lui Satan împotriva lui Dumnezeu, relaţia dintre liber-arbitru şi autoritate. Considerată una dintre cele mai importante creaţii literare din toate timpurile, mie mi-a ieşit pe nas în facultate de cât am analizat-o şi disecat-o. La un moment dat, eram absolut sigură că dacă Milton pierduse paradisul, eu una găsisem… infernul. În versuri albe!
Scorţos, lipsit total de umor, puritan, Milton scrie (mă rog, le dictează fiicelor – că era aproape orb când şi-a compus principala operă)… deci dictează dupa cum trăieşte.
Pe mine “Paradisul pierdut” m-a plictisit de moarte
Şi deşi îi înţeleg importanţa şi locul central pe care îl ocupă în literatura mondială, recunosc cu riscul de a ultragia nişte spirite mai simandicoase, că pe mine “Paradisul pierdut” m-a plictisit de moarte!
(Un tunet puternic care anunţă furtuna de afară tocmai m-a făcut să tresar în faţa laptopului! Pffff!!! Eu nu mă referisem la nişte spirite ATÂT de simandicoase 🙂 . )
Desigur, Frankie mă trădează încă o dată şi se înscrie entuziast în tabăra celor care laudă “Paradisul pierdut” la orice oră, mai ales că, susţine el, se regăseşte şi în Adam, şi în Satan:
Paradisul pierdut mi-a stârnit cu totul alte emoţii, mult mai adânci. M-a mişcat până în cele mai adânci fibre ale sufletului, inspirându-mi o admiraţie amestecată cu spaimă, cum numai imaginea unui Dumnezeu atotputernic războindu-se cu făpturile sale putea să o facă. Într-atât mă izbea asemănarea între diferitele situaţii din carte şi cea în care mă aflam, încât nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc la mine. Ca şi Adam, părea că nu sunt unit prin nicio legătură cu vreo altă fiinţă vie; dar asemănarea se oprea aici. El fusese plăsmuit de mâna lui Dumnezeu ca o făptură perfectă, fericită şi prosperă, vegheată de grija atentă a zămislitorului. În nenumărate rânduri I-am considerat pe Satan ca pe o întrupare mai potrivită a condiţiei mele.
(Anecdota reţine replica pe care a avut-o una dintre fiicele lui Milton la aflarea veştii că tatăl lor s-a recăsătorit pentru a treia oară: “Să aud de căsatoria lui nu mi se pare cine ştie ce mare veste. Ar fi ceva să aud că a răposat”. Am vaga impresie că bietele fete îmi împărtăşesc parerea despre opera părintelui lor!)
“Vieţi paralele” de Plutarh
E singura carte din “biblioteca” lui Frankie cu care nu m-am intersectat. La o rapidă căutare pe net, aflu că volumele – că am văzut că sunt vreo 5 – conţin 50 de biografii ale unor personalităţi greceşti şi romane. Portretele sunt realizate în paralel – un om de seamă grec vs unul roman, ca să nu se supere nimeni probabil.
Plutarh care a trăit între anii 46 şi 127 (mai mult sau mai puţin) pare să fi făcut o treabă destul de bună, având în vedere că există critici care cred că Shakespeare i-a folosit opera ca sursa de inspiratie în diverse creaţii ale sale – de pildă, când a scris “Antoniu și Cleopatra”.
Normal, Frankie este iar în galeria susţinătorilor:
Plutarh m-a învăţat ce înseamna gândirea aleasă; m-a ridicat deasupra sferei mărunte a propriilor mele gânduri, făcându-mă să-i admir şi să-i iubesc pe eroii veacurilor trecute. Aveam cunoştinte destul de confuze despre regate, întinderi nesfârşite de pământuri, râuri năvalnice şi mări nesfârşite. Dar cu totul necunoscute îmi erau oraşele şi marile comunităţi omeneşti. Citeam despre oameni preocupaţi de treburile obştii, care îşi cârmuiau ori îşi masacrau neamul. Simţeam cum îmi cresc în piept nevoia de virtute şi sila de viciu, în măsura în care înţelegeam semnificaţia acelor termeni, atât de relativi, căci îi aplicam doar la plăcere şi la durere.
Alte observaţii asupra “Vieţilor paralele” eu nu mai fac, având în vedere că nu le-am citit. Îţi spun doar că singurul lucru care mi-a stârnit interesul în ceea ce le priveşte din tot ce-am studiat pe net a fost… preţul! Neexistând nişte reeditări mai recente, ediţiile vechi, de prin anii 60 ai secolului trecut, se vând în anticariatele online cu peste 100 de ron volumul, ceea ce mie mi se pare o cifră remarcabilă! Şi chiar şi-aşa, stocurile sunt epuizate cam peste tot!
Ce cărţi i-aş fi dat EU monstrului din Frankenstein
În schimb, nu-mi voi incheia textul despre nefericitele lecturi ale monstrului creat de Frankenstein fără să vin şi cu niste contrapropuneri, căci niciodată nu mi-a plăcut să critic fără să ofer alternative. Prin urmare…
Dacă în locul acestor cărţi atât de “incitante” de era să adorm de câteva ori în timp ce scriam textul de faţă, Frankie al meu s-ar fi distrat cu glumele din “Gargantua şi Pantagruel”, să zicem? Ok, e un umor cam grosolan, dar nici monstrul lui Frankenstein nu e vreun rafinat! Sau s-ar fi lăsat înflăcărat de viziunile lui “Don Quijote”… Ori poate că ar fi găsit ca are multe în comun cu uriaşii pe care îi întâlneşte Gulliver în călătoriile sale… Şi de dragul lui Mary Shelley, care îmi pare foarte interesată de operele Antichităţii, i-aş fi dat lui Frankie să citească şi “Măgarul de aur”. Mai cu fereală, având în vedere scenele de sex pe care le conţine, dar tot i-l strecuram.
Acestea sunt titlurile pe care i le-aş fi pus eu în braţe lui Frankie 🙂 !