Subiectul cărţii: Romanul începe cu scrisoarea unei fetiţe, lăsată de către aceasta pe o bancă într-un parc dintr-un cartier de blocuri din Bucureşti. Ea vede pe cineva din vecini stând acolo mereu, fie că-i zi sau noapte, fie că plouă sau e vreme senină, uitându-se la cer, aşteptând ceva, pe cineva, care nu mai vine. Aşa că îi scrie, cerându-i să-i spună povestea.
Eleonora Petrescu e pictoriţă şi îşi câştigă existenţa vânzându-şi tablourile la o galerie de artă şi pictând portrete în Cişmigiu şi Herăstrău. Începe confesiunea vieţii sale şi împărtăşeşte cititorului că are de gând ca la sfârşitul spovedaniei să se sinucidă. Norica e o fire de artist, locuieşte cu bunicul său de când s-a născut (mama ei, Anica, a abandonat-o de când a născut-o şi a plecat în Italia), într-un apartament comunist şi modest. Are o singură prietenă, din copilărie, pe Betty, care este psihoterapeut. Suferă de anxietate, de atacuri de panică, de depresie şi de obsesii, iar arta şi dragostea pe care i-o va purta lui Radu sunt singurul ei refugiu. Se va sinucide la final? Ce a adus-o la o asemenea decizie implacabilă, împingând-o în coastele morţii?
“TREC ANII ŞI TU NU MAI VII” nu este doar un roman de dragoste, ci o întâlnire a cititorului cu el însuşi, pentru a explora adânc tenebrele psihologiei umane, bolile psihice şi iubirea, care mai presus decât orice, transcende timpul, viaţa şi raţiunea.
Romanul conturează cu o sinceritate nudă un univers dezolant, cenuşiu, dar atât de viu, al omului simplu care se confruntă cu tulburări psihice, al societăţii româneşti în decadenţă, al trăirilor covârşitoare, al fragilităţii subconştientului uman, dar, mai ales, al nemuririi pe care ţi-o dă dragostea adevărată.
Ce spune autoarea: Am scris acest roman dintr-o nevoie de a explora universul celor care se confruntă cu anumite tulburări psihice şi celor care au crescut fără părinţi, fiind un fenomen în ţara noastră plecarea în străinătate a multor români după anii ’90. Am vrut să-i umanizez şi să-i apropii de cititori pe cei care se confruntă cu probleme psihologice, pentru că în România încă sunt stigmatizaţi frecvent. Am abordat teme precum drama celui care nu se cunoaşte pe sine, violul, societatea de consum, degradarea societăţii, decăderea voluntară a persoanelor care se află într-o suferinţă profundă, slăbiciunile umane, dar şi calităţile individuale care întregesc complexitatea fiinţei umane, alegerile şi greşelile care ne schimbă viaţa.
Despre autoare:
Debut literar: 2018. Autoare a cărţii-jurnal Strălucind mai mult decât niciodată, scrisă sub pseudonimul Aimee, publicată la Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018.
Citate din carte
“Uneori, pentru a scăpa de cineva care ne-a făcut rău, pentru a fugi de durerea pe care ne-a provocat-o, ne aruncăm în braţele altcuiva care ne face rău (chiar mai sinistru), simţind că el este salvatorul, în căderea noastră. Ne căutăm trauma, ne creăm situaţii pentru a o retrăi, de parcă aşa am scăpa de ea, ne-am recâştiga controlul pierdut.
Apoi, parcă ne-am întoarce la primul agresor, la răul mai mic, să ne vindecăm de el și să-l iertăm, să îi găsim scuze, să anulăm durerea provocată. Căci am văzut că se poate mai rău. Oscilăm între cele două prăpăstii, căutând să ne aruncăm în cea care e mai puţin adâncă, prin care poate intra lumina. Căutăm binele, răzbunându-ne pe noi înşine, pierzându-ne demnitatea şi sentimentul de identitate, dar nu-l găsim nicăieri în mocirlă. Ce ciudată e ființa umană.”
“Ea mă ascultă, îmi ştie secretele, visurile, temerile, dorul adânc, prăpăstiile, tot, tot! Aş fi putut sta o viaţă acolo, cu ea pe retine, şi tot nu mi-aş fi potolit setea de ea. Aşa cum copiii sar în sus de bucurie atunci când văd marea, sufletul lor intuind frumuseţea pură a lumii, fiind neatins de mizeria ei, aşa şi inima sensibilă începe să bată mai tare la auzul miraculos al mării.”
“Poate că iubirea e totul, e deplinătatea ființei noastre. E forța care pune totul în mișcare, care trece dincolo de timp și de spațiu, sfidând moartea și dăinuind cu aceeași însuflețire și plenitudine.”
“Marile dureri nerostite sapă în subconştientul tău o rană adâncă, pe care o vor purta şi generaţiile viitoare pentru că tu nu ai avut curaj să îţi strigi suferinţa şi să te vindeci.”
