De ani de zile, în topul dorințelor pe care vreau să mi le îndeplinesc în viața asta, “să ajung acasă la Claude Monet” ocupă un loc foarte sus. Chiar pe podium, dacă stau bine să mă gândesc. Așa că nu cred că o să te mire dacă-ți spun că de cum am pus piciorul în Franța, prima, dar PRIMA mea destinație nu a fost Turnul Eiffel. Sau Notre-Dame. Sau… ce mai vrei tu. Ci sătucul Giverny. Locul pe care toți iubitorii de pictură îl știu ca fiind “acasă la Claude Monet”.
În care am pătruns după ce am stat la o coadă uriașă – după cum ți-am arătat pe pagina noastră de facebook, unde dacă nu ne urmărești, multe minunății ratezi!
Ca să fiu sinceră, pe mine locuința în sine m-a interesat destul de puțin. Este plin internetul de reportaje și de documentare filmate acasă la Claude Monet și mă felicit că le-am urmărit de-a lungul anilor cu religiozitate. Căci spațiul este atât de mic, iar admiratorii pictorului – atât de mulți, încât ne-am plimbat prin încăperi călcându-ne efectiv pe picioare, încercând să nu ne înghesuim unii în alții, ceea ce nu ne-a ieșit deloc, și abia reușind să fur ici-colo o poză (mai ales în fața ferestrelor care se deschideau spre un verde uluitor).
Cum să vezi detaliile? Cum să te încarci de atmosfera casei? Cum să înțelegi, cu adevărat, cum a trăit Monet?
Pe mine GRĂDINA lui Monet m-a interesat!
Dar eu una nu mi-am făcut sânge rău. Căci pe mine GRĂDINA m-a interesat. Pe care eu am încărcat-o cu multă magie și mister privind celebrele picturi ale lui Monet, în general, și pe cele cu nuferi, în special.
Monet a cumpărat casa de la Giverny pe la 1891-1892. Până atunci o închiriase pentru el și familia lui, dar artistul care detesta să picteze în spații închise, fugind tot timpul în mijlocul naturii, avea un vis. Adora florile și învățase deja cum să se ocupe de ele în toate locuințele precedente, așa că la Giverny își pune în aplicare planul de a avea o grădină… ca o pictură vie.
O pictură care există și azi și prin care m-am plimbat, mai e nevoie s-o spun?, terminată de emoție. Pentru că grija cu care este conservat acest loc este absolut incredibilă. Desigur, multe dintre florile plantate de Monet și de cei 5 grădinari ai săi nu mai există, dar sunt gata să pun pariu că au fost înlocuite cu unele cât mai asemănătoare, dacă nu identice, așa că senzația că te întorci în timp este extrem de intensă. Dacă dădeam nas în nas cu artistul fluturându-și celebra barbă albă pe sub copaci, nu m-ar fi mirat prea tare. Și îi mai luam și autograf 😎!
De exemplu, citisem undeva că Monet și-a dorit să-și îmbrace casa în trandafiri cățărători. Și am putut să văd cu ochii mei cum și-a împlinit dorința.
M-am extaziat în fața acelorași explozii de culoare care mărginesc cărările pe care se plimba pictorul în fotografiile care s-au păstrat până astăzi.
Nuferii de care era obsedat
Iar când am văzut celebrii nuferi…!!! Vai!!! După părerea mea, adevărata clipă de geniu a lui Monet într-ale grădinăritului a fost decizia de a cumpăra mlaștina din apropierea casei și de a o transforma în ceea ce specialiștii numesc “o grădină de apă”. De fapt, un lac pe care înfloresc nuferii de care el era obsedat, de aceea i-a și pictat întru nemurire în circa 250 de lucrări, și ale cărui maluri și le-a dorit înfrumusețate de sălcii plângătoare și de plante aduse din Japonia.
Acasă la Claude Monet: podul în stil japonez
Podul în stil japonez care traversează lacul este un alt subiect preferat în creația sa, surprinzându-l în diferite momente ale zilei, din toate unghiurile posibile și în diverse tonuri.
Paradoxal poate, varianta mea preferată este realizată în perioada în care vederea lui Monet era tot mai afectată de cataractă, ceea ce a împrumutat lucrării un tulburător ton general roșiatic, simptom caracteristic bolii. În această lucrare, podul care mai mult se ghicește devine centrul unui vârtej în care sunt cuprinse plante, apa lacului, malurile, copacii, specialiștii considerându-l poate cel mai abstract tablou al artistului.
Iubirea lui Monet pentru acest loc vrăjit nu s-a transmis fiilor săi, ci… nurorii sale, Blanche. Ea însăși pasionată de pictură, a revenit la Giverny după moartea soțului, Jean (fiul cel mare al lui Monet), și și-a dedicat restul vieții socrului său și grădinii create de acesta. Ea va fi cea care care-l va îngriji pe Monet după operația de cataractă suferită în 1923, asigurându-se că are tot ce-i trebuie pentru a putea picta, în mijlocul grădinii, așa cum visase.
Ceea ce Monet a și făcut până în clipa în care a închis ochii pe vecie, în 1926.
Oceanul de nuferi
După primul război mondial, premierul Georges Clemenceau, un prieten al lui Monet, îl convinge pe acesta să ofere statului seria Nuferi. În 1922, Monet acceptă. Pânzele selectate au fost unite, creând opt panouri, și instalate în două săli ovale din Muzeul Orangerie, una dintre destinațiile prevăzute pentru viitoarea mea vizită în Franța. Din ce am citit despre ele, picturile sunt uriașe, de 2 pe 4 metri!, iar dimensiunea aceasta, cu totul neobișnuită în acele timpuri pentru o creație în aer liber, dar și faptul că pânzele sunt curbate i-au determinat pe cei care le-au văzut “pe viu” să spună că Monet nu a pictat un lac acoperit de nuferi. Ci un ocean.
Ah, abia aștept să văd cu ochii mei oceanul cu nuferi al lui Monet!
Monet, rebelul de la Academie
În 1862, Monet se afla la Paris, student în cadrul academiei lui Charles Gleyre, care preda metodele tradiționale de pictură. Care pe Monet îl plictiseau teribil. Deja la acel moment, el considera că pictura nu poate fi practicată decât în aer liber, în mijlocul naturii. Indiferent cât de complicat era uneori să facă asta.
De exemplu, în acea perioadă, pe când lucra la “Femei în grădină”, o altă pictură de dimensiuni impresionante (2,5 m pe 2 m), a săpat în grădină un șanț în care pânza să poată fi ridicată și coborâtă cu ajutorul unor scripeți. Cu acest dispozitiv improvizat s-a asigurat că surprinde permanent în tușele sale de culoare nuanțele și efectele luminii naturale.
Aceasta era rebeliunea lui Claude Monet. În timp ce artiștii erau învățați la Academie să redea obiectele în culorile lor “tradiționale” (cerul și oceanul albastre, iarba verde, macul roșu etc), Monet își dorea să picteze exact ceea ce vedea, nu ceea ce știa el despre un anumit lucru. Să surprindă efectele luminii care schimbă felul în care ochiul percepe culorile.
Încercați să uitați ce obiecte aveți în față – un copac, o casă, un câmp. Gândiți doar atât: aici este un mic pătrat albastru, aici este un dreptunghi roz, aici o dâră de galben. Și pictați exact așa cum vi se pare că este.
Claude Monet
